Publicat pe

Ultimului interviu cu antrenorul de campioni Mihail Kiss!

Managerul Weider Gym Iași este autorul ultimului interviu, unul exhaustiv, cu antrenorul de campioni Mihail Kiss!

Radu Preduchin, managerul Weider Gym Iași, sală care la începutul lui ianuarie a împlinit un an de existență, îmi spunea anul trecut că intenționează să realizeze o serie de interviuri cu pionieri ai culturismului din România, iar primul pe lista sa a fost Mihail Kiss, din Săcele, pe care l-a intervievat la început de decembrie. Câteva săptămâni mai târziu, pe 21 februarie, antrenorul de campioni se stingea la 91 de ani, în urma sa rămânând, printre multe altele, prima sală de culturism deschisă în România, sală cu aparate unice ce a primit o secțiune specială în materialul lui Radu Preduchin, dar și peste 10.000 de sportivi ce au trecut prin mâinile sale, în frunte cu campionul mondial László Csaba, potrivit www.saceleanul.ro.

Emoționant a fost și ce a postat ieșeanul Florin Preduchin, și d-sa un pionier al culturismului din România, pe o rețea de socializare, imediat după aflarea tristei vești.

„L-am cunoscut pe Miși Kiss în a doua parte a anilor ’70, el fiind arbitru, iar eu concurent, la Cupa 16 februarie, unul dintre primele concursuri de culturism organizate în România de către regretatul profesor Dumitru Hâtru. După ani de zile, când diferența de vârstă dintre noi nu mai părea atât de mare, am devenit prieteni. Prin anii ’90, m-a și găzduit pentru o mică vacanță la cabana lui de lângă Săcele. Cu nouă ani în urmă, l-am vizitat din nou, ocazie cu care mi-a arătat aparatele din sala lui, aparate concepție proprie, cu multiple aplicații și foarte fiabile. A ținut să-mi demonstreze cum lucrează fiecare și m-a pus și pe mine să le încerc. Era trecut de 80 de ani și destul de greu îl puteam imita, eu având „numai” 60… Miși, prietene, rămas bun!”.

Publicat pe

Antrenor de campioni: Mihail Kiss

Antrenor de campioni: Mihail Kiss. Născut la 30 august 1930, Mihail Kiss este, la 91 de ani, o personalitate marcantă a comunităţii săcelene (Brașov), dar și al culturismului românesc, un om remarcabil, atât sub aspect profesional, cât și personal. Fire perseverentă și creativă, Mihail Kiss a reușit să înregistreze prima școală de forță particulară în 1967. El s-a apucat sa faca culturism separat de halterofili, improvizand o sala intr-un garaj din Sacele. A fost prima sala de culturism din Romania, dezvoltând, totodată, și aparatul de dezvoltare universală a mușchilor, pentru acesta din urmă fiindu-i conferit Certificatul de Inventator și premiul Lauri în cadrul unei festivități organizate la Brașov.

Activitatea acestuia nu se oprește aici, devenind antrenor al Clubului Sportiv Dinamo și vicepreședinte al Federației Române de Culturism, de la înființarea acesteia, în 1990, până în anul 2000. În anul 1998, Kiss devine președintele Consiliului de Arbitraj, iar din anul 2006 președinte onorific al acestei federații. În întreaga sa activitate se regăsesc peste 10.000 de sportivi înregistrați, având în palmares și un campion mondial în persoana lui László Csaba.

Tot Mihail Kiss este cel care a avut curajul să alunece, la 85 de ani,  pe tiroliana de la canionul “7 Scări”, când a fost inaugurată, deşi are 21 de tronsoane, pe o lungime totală de 2.174 de metri.

Publicat pe

Arnold împlineşte 73 de ani!

Arnold împlinește 73 de ani!
La mulți ani, Arnold Schwarzenegger!

Pe numele său întreg Arnold Alois Schwarzenegger, faimosul sportiv, actor, om de afaceri şi politician s-a născut pe 30 iulie 1947 într-un sătuc izolat din Austria. Bodybuilding-ul a fost pasul său cel mai important spre afirmare, pe care l-a făcut la 15 ani. La 22 devine Mister Univers, iar de atunci câştigă titlul Mr. Olimpia de şapte ori. Între timp, scrie mai multe cărţi şi articole sportive de profil.

…CU CUVINTELE LUI ARNOLD

Când am început să ridic greutăţi, în 1962, mama mea a început să plângă, spunând „Oare cu ce am greşit? Băiatul meu are pereţii camerei plini de poze cu bărbaţi dezbrăcaţi, cu trupurile unse cu ulei, în timp ce toţi colegii lui au pe pereţi poze cu fete”.

_________________________________

La ședințele cu părinții de la şcoală, noi, copiii, stăteam în clasă, iar părinţii noştri stăteau în spate. Când profesorul mă critica sau se plângea că nu învăţ, tatăl meu se ridica, venea în faţă şi îmi ardea o scatoalcă. La fel procedau şi ceilalţi părinţi cu copiii lor.

_________________________________

După concursul Mr. Universe 1968 din Londra, am primit o telegramă de la Joe Weider. Scria „felicitări. vreau să vii în America să concurezi la Mr. Universe”. Reacţia mea a fost gen „Când e următorul avion spre America?”.

_________________________________

În copilărie eram destul de singuratic. Acum văd ca pe un avantaj faptul că stăteam singur cu gândurile mele ore întregi, zi de zi. Asta mi-a dat o şansă să mă gândesc bine ce vreau să fac şi să-mi definesc şi să-mi vizualizez scopurile.

_________________________________

Joe (Weider) avea obiceiul de a-ţi termina propoziţiile în locul tău. Şi, pentru că Joe era Joe, dacă el termina o idee, ideea devenea a lui pe de-a-ntregul.

_________________________________

Cred că Joe mă privea ca pe fiul pe care nu l-a avut niciodată. Şi îi datorez atât de mult pentru că m-a adus în America. Dacă nu ar fi fost ajutorul lui Joe, nu aş fi reuşit niciodată să am viaţa pe are o am.

_________________________________

În „Pumping Iron” am avut ocazia să interpretez una dintre ce le mai grozave personalităţi – eu însumi.

_________________________________

Când aveam 15 ani, credeam că Weider Research Clinic era un uriaş centru de cercetare, undeva prin California, legat de industria cinematografică şi plin de tipi care vroiau să devină Hercule.

_________________________________

La ediţia din 1972 a concursului Mr. Olympia (pe care Arnold a câştigat-o destul de controversat – n.r.), la Essen, Sergio Oliva nu şi-a dat seama că eu, având pielea mai albă, o să fiu mult mai vizibil pe scenă, în timp ce el nu ieşea prea mult în evidenţă faţă de peretele întunecat din spatele nostru.

_________________________________

Niciodată nu va mai exista un al doilea Sergio – pot garanta asta. Nimic din ce a urmat după el nu a mai fost atât de autentic. El era originalul. Era „Mitul”.

_________________________________

Începând cu anul 1970, singurul meu instinct a fost acela de a câştiga: de a elimina orice competitor, de a distruge orice adversar şi de a merge mai departe fără nici o ezitare. Eram un adevărat Terminator cu mulţi ani înainte de a face filmul.

_________________________________

Pomparea de la antrenament este o senzaţie orgasmică. E grozav, nu-i aşa? (Poate de aceea Arnold era adeptul unor şedinţe foarte lungi de antrenament, de două ori pe zi, şase zile pe săptămână).

_________________________________

Oamenii spun că am acel „ceva”, indiferent ce ar fi acel „ceva”. Personalitatea mea este o combinaţie de bucurie de a trăi, curiozitate şi nevoia de a-i distra de ceilalţi şi de a fi în central atenţiei. Conform zodiacului, un Leu tipic.

_________________________________

Jim Lorimer şi cu mine lucrăm împreună de 47 de ani. Întotdeauna am avut nevoie doar de o strângere de mână, fără contracte. Iar încrederea pe care o avem unul în celălalt continuă să reziste.

_________________________________

Se vorbea la un moment dat de o continuare a filmului „Gemenii”, din 1988, în care eu jucam rolul fratelui geamăn al lui Danny DeVito. Ideea era să fi fost tripleţi, iar al treilea frate să fie Eddie Murphy. Parcă şi văd posterul. „Au mai găsit unul! Tripleţi! Doar mama lor îi poate deosebi!”

_________________________________

În „Poliţist de grădiniţă” am jucat rolul unui virgin. A fost nevoie de o grămadă de efort actoricesc pentru rolul ăla.

_________________________________

În anii ’80 încercam mereu să-l depăşesc pe Sylvester Stallone în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică; sau în privinţa numărului de arme grozave dintr-un film; sau câte victime făceam într-un film; cine îşi termina adversarul într-un mod mai şocant sau mai amuzant; cine făcea mai mulţi bani cu fiecare film. Era o competiţie intensă, nebunească, un adevărat război, din anumite puncte de vedere.

_________________________________

Când am venit în America, în 1968, Sly a fost profesorul meu de engleză.

_________________________________

Am refuzat un rol în filmul „The Rock” (apărut în 1996), care i-a avut în rolurile principale pe Sean Connery şi pe Nicolas Cage. Nu aveam încredere în scenariu. Şi uite că a fost un succes.

_________________________________

Ceea ce e interesant la un eşec e că acesta oferă lecţii de viaţă mai importante decât o victorie. Dacă reuşeşti, nu stai să te gândeşti şi la alte abordări, la alte căi de a reuşi.

_________________________________

Când cineva îmi spune că vrea să-mi trimită o scrisoare şi mă întreabă pe ce adresă s-o trimită, îi spun să scrie pe plic doar „Arnold – planeta Pământ”. Scrisoarea ajunge întotdeauna la mine.

_________________________________

Îţi poţi imagina cum m-am simţit când mi-am dat seama că un puşti care a plecat din Austria a ajuns să stea cu Nelson Mandela în celula lui din Robben Island şi să-l ajute să aprindă o simbolică Flacără a Speranţei, în deschiderea Jocurilor Olimpice Speciale din 2001?

_________________________________

Îi cunosc foarte bine pe ziarişti. Mă culc cu o ziaristă. (despre Maria Shriver)

_________________________________

Ştii, pe lângă lucrurile bune pe care le-a făcut, Bill Clinton va fi întotdeauna cunoscut pentru două lucruri. Unul e faptul că a declarat că fumează, dar nu trage în piept. Al doilea e scandalul sexual din Biroul Oval.

_________________________________

DRAGOSTEA ŞI RECUNOŞTINŢA MEA FAŢĂ DE SPORT SE BAZEAZĂ PE FAPTUL CĂ TOT CE AM REUŞIT ÎN VIAŢĂ A PORNIT DE LA CULTURISM .

_________________________________

Totul s-a întâmplat cum fusese scris. Pur şi simplu mi s-a ivit ocazia. A fost ca şi cum destinul mi-ar fi spus „Haide, ce mai aştepţi, o invitaţie scrisă?” (se referă la momentul suspendării lui Gray Davis din funcţia de guvernator, în 2003, când Arnold a profitat de oportunitate şi a câştigat alegerile care au urmat).

_________________________________

În prima zi după ce am fost ales guvernator, am intrat în birou şi mi-am spus „Bine, am câştigat alegerile, acum ce naiba fac?”

_________________________________

Nu există nici o şcoală care să te înveţe cum să fii guvernator. Să stai în biroul acela imens, în clădirea aceea plină de istorie… aşa ceva poate fi puţin copleşitor.

_________________________________

Vin dintr-o ţară în care toată lumea are asigurare de sănătate, aşa că faptul că în California 8 milioane de oameni nu aveau nici un fel de asigurare medicală era total inacceptabil pentru mine.

_________________________________

Sondajele de opinie dinaintea alegerilor nu înseamnă nimic. Ca sportiv ştiu ce înseamnă forma de vârf. Ca sportive profesionist, poţi să nu fii în cea mai bună formă în perioada necompetiţională, dar pe măsură ce se apropie concursul începe planificarea pentru a-ţi atinge forma de vârf în ziua în care urci pe scenă. Aşa că nu mă interesează pe ce loc sunt dacă nu e nici un concurs.

_________________________________

De-a lungul celor şapte ani cât am fost guvernatorul Californiei, am renunţat poate la 200 de milioane de dolari din posibile roluri în filme şi am cheltuit 40 de milioane din banii mei, pentru fonduri electorale şi propuneri legislative.

_________________________________

Dieter Rauter (dublura lui Arnold din filme şi un prieten apropiat al acestuia) se poartă foarte frumos cu mama lui… nu se duce niciodată acasă.

_________________________________

Nu banii te fac fericit. Acum am 50 de milioane de dolari, dar eram la fel de fericit şi când aveam 48 de milioane.

_________________________________

Am văzut filmul „See Arnold Run” (filmul din 2005 despre viaţa lui Arnold, cu Roland Kickinger în rolul tânărului Arnold şi Jürgen Prochnow în rolul lui Arnold la maturitate), şi m-am supărat. Ce spune asta despre talentul meu actoricesc? Adică e un film despre mine, şi nici măcar nu m-au chemat pe mine să joc în rolul meu.

_________________________________

Curajul politic nu e acelaşi lucru cu o sinucidere politică.

_________________________________

Pentru „Eroi de sacrificiu 2” (avându-i în rolurile principale pe Arnold, Sylvester Stallone, Bruce Willis, Jason Statham, Jet Li, Dolph Lundgren, Chuck Norris şi Jean-Claude Van Damme) producătorii i-au chemat pe toţi actorii de filme de acţiune cu vârste cuprinse între 30 şi 100 de ani.

_________________________________

Sunt mereu interesat de idei noi. Sunt ca un burete, gata să absorb orice informaţie nouă. Am o permanentă foame de cunoaştere, de experienţe noi.

_________________________________

Sunt o persoană căreia nu îi place să privească înapoi. Vreau să privesc doar înainte. Vreau să merg doar înainte.

_________________________________

Nu vreau să mă ciupesc prea tare, pentru că nu aş vrea să mă trezesc şi să-mi dau seama că totul a fost doar un vis. Îţi poţi imagina? Mă trezesc la 5 dimineaţa şi cineva mă zgâlţâie spunându-mi „Trezeşte-te Arnold, trebuie să-ţi începi tura la oţelărie”.

Cules de Peter McGough  www.muscleandfitness.ro

Recomandari WEIDER:

Publicat pe 2 comentarii

DESPRE CONJUGAREA TRECUTULUI LA PREZENT

DESPRE CONJUGAREA TRECUTULUI LA PREZENT – INTERVIU CU PETRU CIORBĂ

Pentru cei mai mulţi dintre practicanţii culturismului, primul contact cu acest sport este reprezentat de revistele de gen; când am păşit eu pentru prima oară într-o sală de culturism, erau foarte puţine reviste de culturism în care să nu apară Petru Ciorbă. De regulă în postura de proaspăt câştigător al unui concurs important, de la Campionatele Naţionale până la Campionatele Mondiale. Numele lui devenise sinonim cu „Campion”. M-am bucurat foarte mult când, în primul an de facultate, am avut ocazia să particip la un seminar despre culturism unde era prezent şi Petru Ciorbă; încă am revista pe care mi-a dat un autograf. Între timp Petru Ciorbă a trecut de la „Campion” la „Legendă” – dar în nici un caz o „fostă legendă”.

Pentru interviul de mai jos l-am vizitat pe Petru Ciorbă la sala CFR, unde se antrenează şi antrenează; după un antrenament pentru picioare care i-ar fi zguduit emoţional pe mulţi dintre cei care îl numesc o „fostă glorie a culturismului”, Petru Ciorbă a povestit despre concursuri, despre mentori, despre greutăţi şi despre victorii. E reconfortant şi motivant să vezi un campion desprins din paginile revistelor de culturism cu care ai crescut că deapănă amintiri şi îşi deschide sufletul de parcă ar fi întâlnit prieteni vechi. Deci, în continuare, despre culturism şi culturism ştiinţific, mentori, antrenamente – şi antrenamente de opt ore pe zi… Îi mulţumesc pentru amabilitate, pentru lecţii şi îl las să „vorbească” în cele ce urmează (şi, conform promisiunii făcute, voi ţine secret numărul record de mici consumat după un concurs…).

Pentru început, aş vrea să facem o scurtă incursiune în palmaresul sportiv. Ce ar trebui să scrie pe cartea de vizită a lui Petru Ciorbă?

Pentru început, Petru Ciorbă se trage dintr-o familie de sportivi. Mai toţi din familia mea au practicat un sport până la un anumit nivel. Tatăl meu a fost luptător, fratele meu mai mare şi el a făcut lupte, sora mea a făcut handbal. S-ar părea că eu am dus tradiţia din familie cel mai departe, am făcut înaltă performanţă, trecând prin mai multe discipline. Prima dată am fost gimnast, apoi am făcut puţin atletism, puţin haltere, ceva mai mult lupte libere, am făcut doi ani de kung fu vietnamez, iar din 1979 m-am apucat de culturism, dar fâcând în paralel şi lupte libere, încă o bună bucată de timp.

Cât timp a trecut de la primul contact cu acest sport şi prima victorie într-un concurs?

La început, culturismul era pe categorii de înălţime. La prima mea competiţie, după patru luni de sală, am ieşit campion naţional, după un concurs cu participare selectă – am învins doi campioni naţionali, Nicu Giurgi din Baia Mare şi Alexandru Costache, din Bucureşti. M-au ajutat foarte mult sporturile pe care le-am practicat înainte – în special cei opt ani de lupte libere şi-au spus cuvântul.

Care v-au fost mentorii în culturism?

La început, îmi aduc foarte bine aminte, am chiulit de la o oră de la şcoală şi m-am înscris la cursurile de culturism de la Sala Sporturilor, de care răspundea Florin Vezeteu. El a fost antrenorul secţiei de culturism. Fac o mică paranteză: primul meu titlu, din 1979, nu a fost pentru CFR, ci pentru Şcoala Sportivă Unirea (deoarece Clubul CFR nu avea secţie de culturism). Am plecat în armată, şi din 1983 am început din nou să concurez, iar din acel moment am avut participări în fiecare an la Campionatele Naţionale şi tot din acel an nu am mai pierdut nici un titlu naţional.

Apoi am avut ocazia să mă antrenez cu Florin Preduchin, cu care am avut o foarte bună colaborare o perioadă îndelungată. Aş putea să spun că datorită lui, şi prin învăţămintele lui, am reuşit să păşesc în tainele culturismului ştiinţific. Îi mulţumesc pe această cale. Colaborarea a început în 1986. Îmi aduc foarte bine primul an de antrenamente cu Florin Preduchin, pentru că anul următor, 1987, a fost primul an în care am participat la Naţionale utilizând metodele ştiinţifice de antrenament. Campionatul Naţional a fost atunci la Târgu Mureş. Forma mea fizică a fost atât de bună, încât mulţi din adversarii mei m-au întrebat „Ce cauţi aici?! Ar trebui să concurezi la profesionişti!” Diferenţa dintre mine şi ceilalţi nu era de o clasă, era de trei clase. Deci, baza culturismului de la Florin Preduchin o am.

În armată v-aţi antrenat?

Armata am făcut-o la Piatra Neamţ. Pentru că acolo nu exista o secţie de culturism, am şterpelit de undeva nişte roţi de vagonet, ca să-mi fac o halteră şi să-mi pot continua antrenamentele. M-am antrenat cât mi-a permis timpul. Am continuat să fac şi lupte, la clubul sportiv Ceahlăul Piatra Neamţ.

Dacă v-aţi putea întoarce în timp şi aţi păşi pentru prima oară într-o sală de culturism, care e primul lucru pe care l-aţi face, şi de ce?

De obicei, oamenii cum intră în sală se apucă să facă pectorali… Nu ştiu la ce exerciţiu anume m-aş băga, dar orice aş face, aş încerca să fac corect. Am ajuns de mult timp la o concluzie: ceea ce contează cu adevărat e corectitudinea mişcării. Dacă ne uităm în orice sală, mai ales dacă sunt şi fete, toţi pun greutăţi mult prea mari, încercând să impresioneze. Poţi face presă pentru picioare şi cu o tonă, pe mine nu mă impresionează. La începutul începutului, eu am păţit-o pe propria piele – m-am accidentat folosind greutăţi prea mari; dar numai dacă treci printr-o asemenea experienţă poţi înţelege această lecţie, de a lucra corect, cu cât poţi.

Accidentări aţi avut?

Da, am avut. O dată îmi amintesc că m-am accidentat chiar cu trei săptămâni înainte de un campionat mondial, la care am luat şi medalie. După accidentări am încercat să fac cât mai repede fizioterapie, să mă pot apuca din nou cât mai repede de antrenamente.

Petru Ciorba si Monica Muresan

Care vi se pare mai riscant, culturismul sau luptele?

Ambele sporturi au avantaje şi dezavantaje, şi au riscurile lor. Totuşi, un plus de risc pentru culturism, pentru că se lucrează cu greutăţi, corpul este dus uneori la extreme, iar coloana vertebrală şi articulaţiile au, ca şi liftul, sarcina maximă. De exemplu, o accidentare serioasă în zona lombară te poate scoate definitiv din viaţa sportivă.

V-aş ruga să explicaţi puţin care era situaţia culturismului când aţi început să vă antrenaţi, ce condiţii aveaţi şi ce dificultăţi aţi întâmpinat? (pentru tinerii care se plâng 10 minute că e ocupat helcometrul în sala super-modernă la care merg, cu aer condiţionat şi automat cu suplimente nutritive…)

Când m-am apucat eu de culturism, condiţiile erau aceleaşi pentru toţi. De suplimente, produse susţinătoare de efort nici nu se punea problema. Nici nu se ştia de ele, erau inexistente. Dacă i-ai fi pomenit cuiva de aminoacizi, sau aminoacizi lichizi, s-ar fi uitat la tine „ca la o maşină străină”. Deci, cei care se antrenau făceau tot ce puteau cu ce aveau. Lapte praf, fel de fel de ingrediente pe care şi le făceau acasă, dar în general condiţiile erau peste tot la fel. Cu toate acestea, participanţii la concursuri erau foarte mulţi. Concursurile ţineau câte două – trei zile, faţă de acum. O zi era dedicată preliminariilor, erau diverse categorii – juniori mici, juniori mari, seniori; apoi finalele pentru toate acestea.

Ce stil de antrenament aţi abordat de-a lungul carierei?

Mereu mi-am ciclizat antrenamentele. Florin Preduchin m-a învăţat că, pentru a obţine rezultate maxime – în mod normal, nu poţi obţine decât un vârf de formă pe an – trebuie să-ţi ciclizezi antrenamentul: ai perioada de extra-sezon, perioada intermediară şi perioada pre-competiţională. În funcţie de aceste trei perioade îţi ajustezi antrenamentele. La început faci mai puţine antrenamente, după aceea creşti numărul de antrenamente şi durata acestora, ajungând ca, înainte de concurs, să te antrenezi chiar de două ori pe zi.

În momentul de faţă vă mai antrenaţi? Simţiţi lipsa concursurilor? În ce fel păstraţi contactul cu sportul şi sportivii?

După ce nu am mai concurat, aproape că nu a fost ediţie de Campionat Naţional la care să nu arbitrez, şi vedeam că de la an la an calitatea sportivilor e în scădere. Totuşi, doar în calitate de arbitru, mă simţeam „ca un leu în cuşcă”; am ieşit de 34 de ori campion naţional. Şi dacă te apuci să numeri te plictiseşti. Campion Balcanic. Medalii la Europene. Campion European la Team-Posing. Ultimele patru ediţii ale Campionatelor Mondiale – două medalii de argint, una de bronz, şi apoi Campion Mondial absolut…m-am plictisit.

Cu toate acestea, probabil că aş mai concurat mulţi ani. Ceea ce m-a făcut propriu-zis să nu mai concurez pe plan intern a fost faptul că lumea se cam plictisise de mine, în sensul că la unul dintre ultimele concursuri, la Timişoara parcă (unde mă dusesem, ca de obicei, foarte bine pregătit – lumea îmi ştia valoarea şi nu vroiam să dezamăgesc pe nimeni), şi după ce mi-am câştigat categoria şi concuram la open, am început să aud voci din sală „Iar Ciorbă?!”

Lumea voia o schimbare

Bănuiesc că lumea voia o schimbare, ca la Formula 1, unde Schumacher a fost de şapte ori campion mondial şi oamenii pur şi simplu s-au plictisit de el… după acel concurs, am decis să mă axez doar pe concursurile externe. După aceea am câştigat titlul de Campion Mondial absolut, cu o concurenţă selectă – şi mulţi, mulţi atleţi. De exemplu, îi aud pe unii cum se plâng că au fost la un campionat naţional şi au avut 6 – 7 concurenţi şi deja le tremurau genunchii. Nici în visele mele cele mai frumoase nu am avut ocazia să fiu finalist încă de la cântar. Eu aveam de la 20 de concurenţi în sus. Cei mai mulţi concurenţi la un Campionat Mondial la Lausanne, 45 de concurenţi într-o categorie. Ştiu un caz de la noi când un sportiv a ieşit campion naţional din trei concurenţi. Deci el era practic medaliat de la cântar.

Ce sfaturi le-aţi da celor care vor să se apuce de culturism sau tocmai s-au apucat?

Mă uit în sală – şi azi am avut o discuţie despre acest lucru – şi văd oameni care vin în fiecare zi. Ei cred că dacă vin în fiecare zi cresc. Iar eu văd că au aceeaşi formă ca în urmă cu 2 – 3 ani. Mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bine. Muşchii au nevoie de refacere. Ca să ai rezultate, trebuie să le oferi muşchilor odihna adecvată, alimentaţia corectă, suplimentele potrivite. Fiecare grupă musculară are nevoie de 48 de ore de odihnă. Dacă antrenezi o grupă musculară în fiecare zi, ajungi la supraantrenament – şi nu vei putea depăşi această stare o bună bucată de timp. În primul rând, cei care vor să facă performanţă trebuie să aibă grijă la aceste lucruri. Trei mese în fiecare zi. Suplimente. Ai nevoie de ele. Nu eşti un sedentar, antrenamentele creează nevoi sporite.

Din cei care vin la sala CFR, câţi concurează?

Din 2003, de când răspund de sală şi până acuma, numai pe plan naţional am scos 22 de campioni (atât la băieţi cât şi la fete). O mulţime de medalii la Balcaniadă; Campion European la Juniori, Vice-Campion Mondial la Juniori, medalie de bron la Europenele de Seniori (Vlad, un elev de-al meu), Mulţi spun, de exemplu, că există concursuri zonale la care nu participă nimeni de la CFR. Ştiu că au fost şi comentarii răutăcioase, la o revistă online. Mulţi nu cunosc regulamentul. Zonalele contează pentru calificarea la Naţionale. Or, elevii mei, fiind deja campioni naţionali, erau calificaţi „din oficiu”, deci nu mai erau nevoiţi să participe la Zonale; dar mulţi nu ştiu lucrurile astea.

La sfârşit, câteva întrebări fulger:

Greutăţi libere sau aparate?

Trebuie şi una şi alta. Orice grupă musculară are o mişcare de bază, la care foloseşti greutatea cea mai mare. Muşchii nu cresc cu greutăţi mici. La greutăţi mici obţii o uşoară pompare. De exemplu, mişcarea de bază pentru pectorali este împinsul culcat. La nici un alt exerciţiu nu vei putea folosi o greutate la fel de mare ca la împinsul culcat. Exerciţiile la aparate sunt complementare; deci trebuie făcute şi unele şi altele, dar obligatoriu ai nevoie de un exerciţiu de bază, executat cu greutăţi libere.

Cardio sau regim?

Şi una şi alta. Nu cred că există vreun culturist care să ţină doar dietă, fără cardio. Când concuram, pe lângă un regim alimentar drastic – ajungeam să visez seara doar mâncăruri bune – făceam două antrenamente pe zi, şi după fiecare antrenament făceam cardio. Efectul de ardere a grăsimilor începe de la 15 minute în sus. La început nu vei putea alerga foarte mult, dar trebuie să progresezi treptat – un minut în plus, încă un minut în plus şi tot aşa. Cadenţa ideală pentru cardio, pentru arderea grăsimilor, e aceea care îţi permite să vorbeşti – de exemplu, dacă te antrenezi împreună cu cineva, să te poţi înţelege cu acea persoană, nu să gâfâi.

Puţine repetări sau multe repetări?

Şi una şi alta :)) De exemplu, e bine ca la grupele musculare mari, măcar o dată pe an, să facem un vârf. Sunt muşchi de forţă – limită, sunt muşchi de forţă – viteză, nu îi putem antrena pe toţi la fel. Pectoralul, tricepsul şi bicepsul femural – aceştia sunt muşchi rapizi. Poţi face 10 serii a câte 10 repetări cu 70% din greutatea maximă cu care poţi face o repetare – dar pentru asta trebuie să ştii cu cât faci respectiva repetare. Seriile cu multe repetări se recomandă în perioada pre-competiţională, pentru că obţii o pompare foarte bună şi deja eşti în perioada când arzi din calorii. Dar la grupele mari, chiar şi înainte de concurs, trebuie păstrat în program exerciţiul de bază, cu puţine repetări, pentru a nu se pierde masă musculară.

Deci, antrenament de volum sau scurt şi intens? Care e cel mai lung antrenament pe care l-aţi făcut vreodată?

Din nou, ambele :)) Recordul era de opt ore pe zi. Am ajuns la acest tip de antrenament tot datorită lui Florin Preduchin, care m-a învăţat ce face diferenţa dintre un campion şi un pretendent la titlu. Chiar înainte de concurs, mă antrenam  opt ore pe zi, ca să epuizez glicogenul muscular – acesta e stocat în ficat, în muşchi şi în sistemul circulator. Pentru a-mi putea epuiza glicogenul muscular în cele opt ore, adoptam sistemul dublu-split; încercam să lucrez grupele mari dimineaţă – pentru că se spune că dacă faci efort intens seara nu poţi dormi – iar seara restul. Deci făceam cinci ore în prima parte a zilei şi încă trei ore seara. Am ajuns la un volum de 180 de tone.

Mai ales pe fond de dietă drastică, orele acelea păreau foarte lungi. Fiecare grupă era lucrată cu cât mai multe exerciţii, din cât mai multe unghiuri şi cu cât mai multe serii, până la epuizare. Zilele acelea dinaintea concursului erau atât de dificile, încât tot anul mă gândeam la ele. Sunt ucigătoare. În timpul programului de masă eşti puternic, mănânci bine, împingi mult, dar adevăraţii sportivi cedează în perioada asta. Îmi aduc aminte că la primul Campionat European care s-a ţinut la Constanţa eram în căutare de apă distilată (ca să mă feresc de sare – sarea menţine apa, şi îţi poate da peste cap munca de un an de zile. Mă simţeam de parcă aş fi fost în stare de imponderabilitate. Totul era aievea. Cine nu trece prin aşa ceva nu poate înţelege.

Şi ce se întâmpla la mesele de după concurs?

Foarte mulţi sportivi adorau pizza. Mie nu mi-a plăcut niciodată. În schimb mă dădeam în vânt (asta îmi cerea mie organismul…) după ciorbă de burtă şi mici.

Tehnica de intensitate preferată?

Am aplicat toate principiile de antrenament, dar în special seturile piramidale, şi obişnuiam întotdeauna să fac la fiecare exerciţiu o serie de revenire. Asta însemna că la ultima serie scoteam greutăţile de pe bară sau de pe aparat. De exemplu, eu la împins culcat mă încălzesc cu 80 de kilograme. Recordul meu la împins culcat a fost de 190 de kilograme, chiar pe perioadă de slăbire. După ce terminam seriile de împins, reveneam la 80 de kilograme şi făceam multe multe repetări. Pe mine m-a ajutat foarte mult lucrul acesta.

Un mesaj pentru fani?

Să se păstreze sănătoşi. E cel mai important.