Publicat pe

Antrenor de campioni: Mihail Kiss

Antrenor de campioni: Mihail Kiss. Născut la 30 august 1930, Mihail Kiss este, la 91 de ani, o personalitate marcantă a comunităţii săcelene (Brașov), dar și al culturismului românesc, un om remarcabil, atât sub aspect profesional, cât și personal. Fire perseverentă și creativă, Mihail Kiss a reușit să înregistreze prima școală de forță particulară în 1967. El s-a apucat sa faca culturism separat de halterofili, improvizand o sala intr-un garaj din Sacele. A fost prima sala de culturism din Romania, dezvoltând, totodată, și aparatul de dezvoltare universală a mușchilor, pentru acesta din urmă fiindu-i conferit Certificatul de Inventator și premiul Lauri în cadrul unei festivități organizate la Brașov.

Activitatea acestuia nu se oprește aici, devenind antrenor al Clubului Sportiv Dinamo și vicepreședinte al Federației Române de Culturism, de la înființarea acesteia, în 1990, până în anul 2000. În anul 1998, Kiss devine președintele Consiliului de Arbitraj, iar din anul 2006 președinte onorific al acestei federații. În întreaga sa activitate se regăsesc peste 10.000 de sportivi înregistrați, având în palmares și un campion mondial în persoana lui László Csaba.

Tot Mihail Kiss este cel care a avut curajul să alunece, la 85 de ani,  pe tiroliana de la canionul “7 Scări”, când a fost inaugurată, deşi are 21 de tronsoane, pe o lungime totală de 2.174 de metri.

Publicat pe

Performanță fără precedent în culturismul ieșean!

Performanță fără precedent în culturismul ieșean! Georgian Anghel-Birică s-a calificat la Mr. Olympia, visul oricărui practicant al bodybuilding-ului! Foarte puțini români se pot mândri cu ce deja el a reușit!

Scriam acum vreo zece ani despre Georgian Andrei Anghel-Birică pe când activa la Clubul Sportiv Municipal Iași. Era dublu campion mondial de juniori la fitness și i se întrevedea un viitor promițător. I-am pierdut însă urma și nu prea s-a mai auzit de el. S-au mai văzut talente, poate și mai mari, care însă n-au ajuns la cine știe ce rezultate. Dar tot ce s-a întâmplat cu Georgian Anghel-Birică de când era campion mondial de juniori și până zilele trecute scoate la iveală un sportiv de excepție, un om care a muncit ani la rând ca la galere, un gladiator care a luptat în fiecare zi pentru ce a crezut cu tărie că-i este pus deoparte și iată că nici acum, când a ajuns la un nivel cu care foarte puțini români se pot mândri, nu prea are liniște și l-am găsit la sală la doar câteva zile după un veritabil triumf!

„Abia am intrat cu adevărat în lumea bună a bodybuilding-ului. Împlinesc zilele viitoare abia 31 de ani, maturitatea deplină o voi atinge pe la 36 de ani. Am de câștigat Mr. Olympia, n-am timp de pierdut”.

Mentalitate de sportiv care mereu își dorește să fie cel mai bun. Mentalitate pe care a deprins-o cam de unul singur. A simțit că dacă mai rămânea mult la nivel de amatori nu va putea ajunge acolo unde visa, acolo unde simțea că poate. Știa că este pregătit să muncească și cât zece, dar a simțit că nu era luat în serios și a decis să meargă singur pe drumul său.

Dar nu chiar singur. S-a însurat devreme. Soția sa, Simona, nelipsită din sala de forță, i-a însoțit fiecare pas. La 24 de ani era deja tată și acum au trei fetițe: Maia (6 ani), Ana (5 ani) și Eva (3 ani). Le gătește cam în fiecare dimineață, când își pregătește și lui cele șase mese ale zilei. Familia a fost cea care i-a fost mereu în spate, cea care i-a înțeles idealul și cea care când avea mai mare nevoie i-a întins necondiționat o mână de sprijin.

Au fost ani grei, ani dificili, fără antrenor, fără sponsori, dar cu aceeași îndârjire tangentă cu nebunia. Progresa vizibil, antrena în particular și crea diete, era din ce în ce mai bun, dar nu reușea să intre în rândurile profesioniștilor. Ca să ajungă în IFBB Professional League trebuia să fie nu bun, nu foarte bun, ci cel mai bun!

Și a venit toamna anului trecut, cu un tradițional concurs în San Marino în care se acorda un singur card de profesionist.

„Am reușit până la urmă. Mi-am câștigat categoria mea și apoi m-am prezentat alături și de ceilalți trei câștigători ai celorlalte categorii. Am fost desemnat învingător absolut și am primit cardul de profesionist pe care l-am vânat ani la rândul în care îmi supuneam organismul la niște sacrificii imense. În mod normal, de cel mult două ori pe an poți atinge o formă care să îți permită să urci cu succes pe scenă. Eu am participat și la câte trei concursuri pe an…”, a mărturisit Georgian.

A venit într-un suflet acasă, dar și-a găsit tatăl bolnav și în câteva zile răpus de virusul care ne chinuie și astăzi.

„A apucat să se bucure pentru mine. El a fost cel care m-a susținut mereu, care a crezut în mine și care m-a încurajat să merg înainte. De la el moștenesc toată această ambiție, capacitatea aceasta fantastică de muncă fără de care nu aș fi putut răzbi în lumea profesioniștilor. În lunile dinaintea concursului din San Marino am fost ca un robot. Munceam aproape zi și noapte, stăteam izolat, fără televizor, fără nimic, aproape nu vorbeam cu nimeni. Mi-a părut rău că mi-am neglijat familia, dar știu că tata m-a înțeles. Au mai fost momente dificile și în ultimul an, dar când am simțit că nu mai pot m-am gândit la tatăl meu și imediat am găsit putere să continui”, dezvăluie Georgian.

Euforia obținerii cardului de profesionist a durat puțin. A început din nou munca pentru un alt obiectiv, calificarea pentru Olympia classic physique, probă în care Georgian, la cei 1,78 metri ai săi, nu are voie să depășească 94 kilograme. Mai sus de classic physique sunt 212 (unde ar avea voie să atingă 96 kg) și open, unde nu este limită de kilograme. Se spune că spiritul promovat de Arnold Schwarzenegger și Frank Zane și ceilalți culturiști de legendă s-ar regăsi cel mai bine la classic physique, unde sunt apreciate aceleași valori ca și în urmă cu zeci de ani: armonie, definire și vascularizare.

„Nu am de gând să schimb proba, rămân la classic physique, pentru asta sunt făcut”, susține Anghel-Birică.

O primă confirmare că nu greșește a avut-o duminica trecută. Venea la doar câteva săptămâni de la un concurs de calificare la Alicante, în care s-a clasat doar pe locul al șaselea. Era însă primul său concurs la profesioniști, era înconjurat de nume imense și a fost lăsat în afara podiumului. Era însă convins că merita mai mult. A decis să riște și să se prezinte în ultima duminică din septembrie la Milano, unde se acorda un singur loc la ediția 2022 a Olympia classic physique. Și-a forțat din nou organismul și la 93 de kilograme a impresionat juriul, câștigând concursul de o manieră entuziasmantă!
Ce urmează sigur nu-i va fi pe plac, dar n-am rezistat să nu-l întreb cât măsoară brațele sale brăzdate de vase groase sau cât este circumferința toracelui său care văzut din față încadrat de dorsali parcă ar fi Cupa Campionilor Europeni cucerită de Steaua în 1986!

„Nu m-am mai măsurat de multă vreme”, a spus Georgian, care a început să practice culturismul la 19 ani, dar a cerut un centimetru, iar măsurătorile au dezvăluit brațe de 51 centimetri, coapse de 68 cm, gambe de 46 cm și torace de 131 cm la 1,78 metri înălțime și 101 kilograme.
În toamna anului viitor va concura în SUA, pentru România, la Olympia, visul oricărui culturist, așa cum mulți artiști visează să urce pe scenă la Olympia, legendara sală din Paris! Ediția din acest an se desfășoară săptămâna viitoare. O va privi cu interes, dar la cea viitoare va concura, va fi pe scenă, va încerca s-o câștige!

„Am început deja să urc în greutate și mă voi duce până pe la 105 kilograme. Cu trei luni înainte de Olympia voi scădea sub 94 kilograme. Tot anul mănânc doar ce trebuie, în principal orez, cartofi, pui, vită și pește, dar în ultimele luni totul este cântărit la ultimul gram. Nu pot să-mi permit deloc pași greșiți, așa cum pe scenă n-am voie să comit nici o cât de mică eroare. Orice greșeală mă scoate dintre posibilii câștigători. În ultimele patru luni am colaborat cu antrenorul elvețian Patrick Tuor și el mi-a mai luat din presiunea imensă pe care o simțeam. M-a asigurat că sunt de calibru olimpic. Zilele viitoare voi face analizele medicale și din nou la treabă”, a adăugat Georgian, la finalul unui antrenament la WEIDER Gym, sală de care se ocupă Florin Preduchin și Radu Preduchin.

Era la capătul unui nou antrenament intens, dar tot avea putere să viseze.

„M-am calificat printre primii, vreau să câștig Mr. Olympia 2022, simt că pot. Vreau să-l fac pe tatăl meu și mai mândru! I-am promis asta în ultimele sale clipe”.

Recomandari WEIDER:

Publicat pe Lasă un comentariu

Weider «a urcat» pe cel mai înalt vârf al Americii de Sud

Weider «a urcat» pe cel mai înalt vârf al Americii de Sud. Alpiniştii de la mare care urcă pe cele mai înalte vârfuri ale lumii au înfipt tricolorul României pe Aconcagua iar, alături de el – banner-ul weider (foto sus)…

Al treilea vârf atins de constănţeni

Doi alpinişti din Constanţa, Mihai Nenciu şi Nicolae Rotaru, au reuşit să urce pe vârful Aconcagua (6.962 metri); cel mai înalt vârf al Americii de Sud, de la prima încercare.

Este al treilea vârf atins de constănţeni, care şi-au propus să înfigă steagul României pe cele mai înalte 7 vârfuri de pe continentele lumii, în proiectul personal denumit „7 Summits“. Până acum, constănţenii au ajuns pe Elbrus (5.642 metri, Caucaz, Europa), Kilimanjaro (5.885 metri, Africa) şi acum Aconcagua. Urmează în această toamnă Puncak Jaya (4.882 metri, Oceania).

Aventura a început în 2017, când Mihai Nenciu (antreprenor, sportiv de anduranţă, 39 ani) şi Nicolae Rotaru (campion naţional „Strong Man“, instructor sportiv, 44 ani), alături de Bogdan Ofiţeru pe atunci, au pornit suişul.

În iunie 2017 au testat muntele Himalaya. Au urcat pe trei vârfuri de 5.600 metri (Kala Pattar – 5640 metri, Chukkung Ri – 5550 metri, Nangkar Tshang – 5616 metri). În septembrie 2017, Mihai şi Nicolae au urcat pe Elbrus (5.642 metri), iar în decembrie au atins Kilimanjaro (5.885 metri).

Pentru al treilea vârf, românii s-au pregătit intens. Urma o nouă provocare, cu o diferenţă de peste 1.000 metri – de la Kilimanjaro (5.885 metri) la Aconcagua (6.962 metri); al doilea cel mal înalt vârf din proiectul 7 Summits şi cel mai înalt vârf al Americii de Sud. La 1 ianuarie 2019 au plecat spre Argentina, iar în Parcul Naţional Aconcagua a început ascensiunea. Aveau în plan să înfigă steagul României chiar de 24 Ianuarie, când este Ziua Unirii Principatelor Române. Dar vremea a impus regulile jocului.

„Dificultatea acestui vârf apare tocmai din cauza vremii: foarte schimbătoare în această zonă a Anzilor Cordilieri. Cu vânt extrem de puternic şi temperaturi deosebit de scăzute. A trebuit să devansam cu câteva zile ascensiunea finală; pentru că era singura zi în care condiţiile meteo erau relativ ok“, relatează cei doi alpinişti.

Ascensiunea a fost grea

Pentru cei doi, ascensiunea a fost grea şi anevoioasă, pentru că – spune Mihai – ei nu sunt nişte alpinişti talentaţi, ci mai degrabă nişte „căznitori“ care se luptă cu ei înşişi. Dar, cum se întâmplă de multe ori, munca bate talentul. „Pe parcursul acestui drum lung şi dificil, am conştientizat două lucruri contradictorii: cât sunt de fragil şi cât sunt de puternic“, mărturiseşte Mihai.

Din clipa în care au păşit în parc şi până sus în vârf a durat 13 zile, timp în care au trecut de două vizite medicale obligatorii, la 3.300 şi la 4.300 metri. Dacă autorităţile constată că parametrii fiziologici nu sunt compatibili cu efortul la altitudine, nu te mai lasă să continui urcarea. Au suit pe versantul nordic urmând ruta clasică, poposind în taberele de Confluencia (3.300 metri), Plaza de Mulas (4.250 metri), Canada (5.000 metri), Nido de Condores (5.500 metri) şi cea mai avansată tabără – Colera (6.100 metri). Acolo, sus, vântul este atât de puternic încât riscă să te sufle de pe munte. De aceea, alpiniştii au dormit în cort multe nopţi cu un cuţit lângă ei şi cu pietre, de teama vântului care îi putea spulbera.

###

„Am trăit cu foarte puţină mâncare, am stat 16 zile cu aceleaşi haine, am dormit în acelaşi cort cu aceeaşi persoană, am suportat diferenţe de temperatură de 70 de grade Celsius (+35 grade Celsius la Mendoza, -35 grade Celsius în ziua ascensiunii).

Am stat în condiţii precare de igienă şi salubritate, ne-a fost rău din cauza altitudinii, ne împleticeam ca beţivii din cauza hipoxiei de la aproape 7.000 metri, am băut zeci de litri de apa din zăpada topită plină de impuritaţi şi cu un gust groaznic, am cărat la altitudine rucsacuri de peste 30 kilograme care făceau să simţi ascensiunea ca o Golgota. Uneori, în timpul ascensiunii, sub greutatea rucsacurilor şi în condiţiile acelui aer rarefiat, îi mai spuneam lui Nicu: . Iar el îmi zâmbea mereu, aşa, ca un frate mai mare şi parcă îl aud: . Am visat cu ochii deschişi la mămăligă, ciorbă şi murături în ultimele zile, în care terminaserăm toate raţiile de hrană şi mâncam doar pesmeţi, biscuiţi şi beam ceai neîndulcit… cu un singur ţel. Acela de a pune steagul tricolor pe cel mai înalt vârf al Americii de Sud“, dezvăluie Mihai.

Cumpăna a fost aproape de vârf, cu câteva sute de metri. Între 6.300 metri şi 6.500 metri le-a apărut în faţă o traversare periculoasă din cauza condiţiilor meteo extreme, în special a vântului care sufla extrem de puternic – cu peste 70 km/h şi care risca să îi arunce în gol. „Am riscat şi am avut noroc, altfel nu reuşeam. Sus, pe vârf, e o cruce micuţă cu o plăcuţă pe care scrie: ’Ninguna cumbre es imposible si eligis a Dios como tu guia’. Nu există niciun vârf imposibil de urcat dacă îl ai alături de tine pe Dumnezeu“, spun cei doi alpinişti.

Victoria de pe Aconcagua

La 21 ianuarie 2019, ora 12.49, românii au ajuns sus, pe Aconcagua, cel mai înalt vârf din afara lanţului himalayan şi cel mai înalt vârf al emisferelor sudice şi vestice. Prima senzaţie, după aşa efort supraomenesc, este de tensiune, apoi de uşurare. Nu sări în sus de bucurie, că nu mai ai putere. Vezi gol de jur-împrejur, sub tine. Eşti, la rândul tău, golit.

„Iniţial, când am ajuns sus, pe vârf, nu am simţit nimic, eram golit de orice sentiment înălţator. Apoi, cu trecerea fiecărei secunde, am simţit că mă liniştesc; că pulsul mi se reglează şi am avut o senzaţie ciudată… că sunt într-un loc familiar şi că oarecum tot ceea ce văd îmi este cunoscut şi prietenos: văi adânci, piscuri înzăpezite, gheţari, vârfuri de peste 6.000 metri. Totul avea acum un alt sens, era o senzaţie de pace amestecată cu bucurie şi recunoştinţă. Am închis doar ochii şi am fost recunoscător pentru tot“, povesteşte Mihai Nenciu.

Mihai Nenciu şi Nicolae Rotaru au înfipt steagul României sus, pe acoperişul Americii de Sud. Au stat pe vârf cam 40 de minute şi ar fi mai stat să îşi încarce sufletele de privelişte fabuloasă şi de reuşita lor extraordinară. Dar timpul se scurgea şi natura nu le lăsa răgaz de visare. Iar atenţia trebuia să fie sporită acum, la coborâre, pentru că majoritatea accidentelor (70-80%) se petrec în această fază, când organismul intră într-un recul, după atâta tensiune şi presiune: scade puterea de concentrare şi apare oboseala care devine rapid epuizare.

„În micul punct de prim-ajutor din tabăra de bază de la 4.300 metri am văzut tot felul de grozăvii: edem cerebral, pulmonar, degerături severe, evacuări de urgenţă cu elicopterul. Autorităţile argentiniene ţin un fel de evidenţă a tuturor celor care încearcă să urce sus, pe Aconcagua. Dintr-o discuţie neoficială, unul dintre medici mi-a spus că rata de succes este de 8 din 100. Am întâlnit alpinişti care erau la a doua sau a treia tentativă de a urca pe Aconcagua. Noi am reuşit din prima“, spune alpinistul constănţean.

Două zile le-a luat coborârea

La finalul expediţiei, după o călătorie de 15 ore de la Mendoza la Buenos Aires, au fost invitaţi la Ambasada României de ambasadoarea României în Argentina, Carmen Liliana Podgorean. Alpiniştii spun că au avut parte de o primire excepţională. Tot ca nişte vedete au fost aşteptaţi şi la bordul aeronavelor Turkish Airlines; care le-a sponsorizat călătoria fără să ceară nimic în schimb. Decathlon Constanţa i-a ajutat cu o parte din echipamente şi Weider România le-a furnizat suplimente alimentare şi sportive. Efortul financiar este mare, luând în considerare că numai permisul de ascensiune pentru vârful Aconcagua este 800 de dolari. Pentru Everest ajunge să coste 11.000 euro de persoană.

„Sunt sacrificii mari pe care le-am făcut, foarte multe renunţări şi greutăţi. Dar nu despre ele este vorba. Suntem dispuşi să facem orice sacrificiu personal din punct de vedere financiar pentru a ne realiza visul şi pentru a fi inspiraţionali pentru ceilalţi. Mereu ne vom strădui să lăsăm o urmă frumoasă prin viaţa oamenilor. Sperăm ca cineva să îşi aducă aminte cu drag de noi. Ceea ce facem pentru moare o dată cu noi. Ceea ce facem însă pentru ceilalţi avem credinţa că va trăi pentru totdeauna“, au credinţa cei doi.

Amândoi se declară patrioţi înflăcăraţi, cărora le curge prin vene sânge roşu-galben-albastru. Nu se gândesc să trăiască în altă ţară decât în România şi în alt oraş decât Constanţa.

###

„Constanţa anului 2019 are nevoie de modele. Prin prisma efortului depus şi a faptului că practicăm un sport pur, fără mize financiare şi blaturi, am putea fi şi noi astfel de modele. Facem totul din pasiune pentru că avem un vis – acela de a pune steagul tricolor pe cel mai înalt vârf al fiecărui continent.

Într-o lume în care cei mai mulţi caută să ia liftul către succes, noi preferăm să urcăm pe jos, treaptă cu treaptă. Nu am cucerit un vârf, doar am realizat o ascensiune pe unul dintre cele mai importante vârfuri ale lumii. Nu e o altă cale până acolo decât munca. Este singura cale pe care noi, unii, o cunoaştem. Se zice că suntem ceea ce mâncăm sau ceea ce iubim. Noi zicem că suntem şi ceea ce visăm. Împreună putem să facem o ţară mai bună, mai sănătoasă şi mai frumoasă!“, sunt convinşi Mihai Nenciu şi Nicolae Rotaru, cei doi alpinişti de la Marea Neagră.

Autor: Sinziana Ionescu – www.adevarul.ro

Publicat pe Lasă un comentariu

Interviu cu Oana Hreapcă

Interviu cu Oana Hreapcă

Cultura contemporană pare să pună pe un piedestal fitness-ul şi idealul unei vieţi sănătoase: sălile sunt arhipline, concursurile sunt din ce în ce mai numeroase (deşi numărul concurenţilor pare să fie din ce în ce mai scăzut, dar asta e altă poveste), iar categoriile se diversifică mereu – pe lângă culturism, avem acum bodybuilding clasic, physique, fitness, figure, bikini… O singură rotiţă din angrenajul fitness-ului modern pare să nu funcţioneze perfect: culturismul feminin.

În 2013, categoria feminină de la Olympia a fost desfiinţată, organizatorii motivând această decizie prin scăderea interesului din partea publicului (deşi culturismul feminin a avut, are şi va avea întotdeauna fani dedicaţi). Dincolo de aspectul pur competiţional, imaginea culturismului feminin este una înconjurată de controverse şi critici. Culturistele sunt criticate pentru că îşi pierd feminitatea, îndepărtându-se de idealul de frumuseţe acceptat – şi impus – de societate, şi pentru că „exagerează cu masa musculară”.

De parcă nu ar fi suficient ca „opinia publică” să se manifeste hiper-critic la adresa fetelor/ femeilor care fac culturism, o mulţime de practicanţi ai culturismului sunt la fel de acizi în comentarii, în privinţa descrierii culturistelor – dacă nu pot aprecia criteriile strict estetice, indiferent cât de subiective sau artificiale ar fi acestea, ar trebui să poată aprecia măcar latura strict sportivă. Reducând la extrem, în culturism e vorba de muşchi, nu? Faci culturism? Deci te interesează muşchii. În consecinţă, ar trebui să priveşti admirativ culturistele, pentru că înţelegi cât de greu e să acumulezi masă musculară – chiar sprijinit de sistemul hormonal masculin, darămite de cel feminin – şi ce sacrificii uriaşe se ascund muşchii culturistelor. Mai ales dacă eşti un tip relativ firav, care merge la sală şi ridică greutăţi, ar trebui să priveşti cu un respect sporit o fată cu muşchi, şi să încerci mai degrabă să înveţi de la ea (în mod clar, ştie mai multe decât tine despre antrenament şi nutriţie) decât să o critici că „e prea mare”.

Ideea că practicantele acestui sport îşi pierd feminitatea are probabil şi o altă sursă, în afară de un sistem de valori estetice dereglat de articificialitatea culturii media – cealaltă sursă este, cred, un soi de nesiguranţă, o teamă inconştientă de inversarea ierarhiei „fireşti” dintre El şi Ea (imaginea înrădăcinată adânc în mentalul colectiv este a unui El puternic, în timp ce Ea este fragilă şi are nevoie de protecţie).

De prisos să menţionăm că acest concept reprezintă o permanentă reiterare a principiilor patriarhale de care societatea modernă promite de câteva decenii să se despartă, punând un semn de egalitate, o dată pentru totdeauna, între potenţialul ierarhic al bărbatului şi cel al femeii. În plus, culturismul pare a fi singurul sport care atentează la ideea de feminitate; eu personal nu am auzit ca femeile care practică aruncarea ciocanului, discului sau suliţei să fie criticate pentru vreo lipsă de feminitate, deşi fizicul lor seamănă extrem de mult cu cel al celor mai masive culturiste profesioniste – dimpotrivă, de regulă comentariile bărbaţilor sunt de genul „Uite ce forţă are, pentru o femeie”.

La fel în cazul halterelor, canotajului, atletismului. Deci, problema nu e absenţa sau prezenţa muşchilor, nici forţa; e vorba de vizibilitate. Faptul că o culturistă şi arată ca şi cum ar fi foarte puternică, în orice context, lezează nişte sensibilităţi, orgolii sau frustrări masculine. Iar întregul campionat de aruncat-la-ţintă-cu-critica, organizat ad-hoc în fiecare peisaj cu culturiste, are loc, paradoxal, pe fondul unei tendinţe mondiale de încurajare a toleranţei, a înţelegerii diversităţii, de acceptare a frumuseţii în toate formele ei; aparent, multiculturalismul integrator promovat la nivel conceptual pretutindeni pe glob nu include şi culturismul feminin, preferând să plaseze asupra muşchilor un semn mare cu „rezervat bărbaţilor”.

Mai există de asemenea ideea că femeile care fac culturism reprezintă ceva „extrem” – or, „extrem” este un concept des întâlnit în cultura de masă contemporană, dacă ne gândim doar la exemplul cel puţin la fel de extrem al modelelor anorexice, recompensate pentru acest extremism cu milioane de dolari şi statut de formator de opinie pentru aspectul lor fizic complet nesănătos din punct de vedere medical. Ba mai mult, sunt propuse drept idealuri de frumuseţe, devenind sursa a nenumărate probleme în rândurile adolescentelor mult prea grăbite în a asocia anorexia cu succesul. Această extremă este celebrată, în timp ce extrema culturismului feminin este ţinta unor ironii facile. Dar, şi aici, culturistele îşi dezvăluie calităţile, pentru că sunt destul de puternice şi pentru greutăţile din sală şi pentru greutăţile din afara ei, şi, din fericire, nu sunt vulnerabile nici la comentarii gratuite nici la glume nesărate. De fapt, în procesul determinării idealurilor estetice, organizat de tribunalul oamenilor care se pricep la orice şi la nimic, au nevoie doar de pledoaria ascunsă în întrebarea retorică a lui Arnold: „Dacă femeile cu muşchi arată ca nişte bărbaţi, atunci bărbaţii fără muşchi arată ca nişte femei?”

Partea bună e aceea că toate culturistele au parte de un nivel semnificativ de apreciere, iar dacă vorbim de culturismul feminin la nivel înalt, în cele ce urmează aş vrea să o cunoaşteţi mai bine pe Oana Hreapcă. Pe lângă experienţa îndelungată şi rezultatele impresionante în culturism, o recomandă plăcerea de a-i ajuta pe alţii şi de a promova sportul, nu doar prin evidenta calitate de ambasadoare a culturismului – orice vizită la orice supermarket ar putea fi considerată o veritabilă reclamă pentru practicarea fitness-ului – dar şi prin evenimentele pe care le organizează. În sala de antrenament emană mereu energie pozitivă, şi – un lucru destul de „bizar” pentru o sportivă care se pregăteşte pentru concursuri profesioniste – e dispusă să-şi sacrifice setul ei pentru a ajuta pe altcineva. În plus, când profesionista IFBB care îţi zâmbeşte din posterul cu Phil Heath, Mr. Olympia, îţi arată execuţia a unui exerciţiu, descoperi cu uimire că există mai multe feluri de „corect” şi incredibil de multe feluri de „eficient”.

I: De la ce vârstă ai început antrenamentele de culturism? Ai practicat şi alte sporturi?
O: Culturismul l-am început  la modul serios in 2005, când aveam 23 de ani, sub îndrumarea soţului meu, Gică Hreapcă. Am practicat sportul de performanţă de la 13 ani, dar am început în oraşul meu natal, Roman, sub îndrumarea prof. Emilian Floroiu – atletism, aruncări, fiind multiplă campioană naţională şi participantă la Campionatul Mondial de  juniori la aruncarea ciocanului in 2009, Polonia. În 2000, când am început Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport la Universitatea Alexandru Ioan Cuza  am incercat să mai continui, dar nu aveam bază pentru aruncări, aşa că uşor, uşor m-am reprofilat, începând să practic halterele cu antrenorul şi soţul meu, Gică Hreapcă. Între timp am mai cochetat şi cu puţin rugby, sub îndrumarea prof. Varse Laurenţiu.

I: La ce vârstă ai început să concurezi şi care sunt rezultatele de care eşti cea mai mândră?
O: Am început să concurez încă din 2001,dar eu practicam atunci halterele, ajunsesem în scurt timp medaliată la Campionatele Naţionale, primul meu concurs pentru care m-am şi pregătit cu adevărat a fost Campionatul Naţional de Seniori  din 2006, Oneşti, unde am câştigat categoria,open-ul dar şi categoria perechi împreună cu Benone Palici. Asta m-a motivat pe mai departe şi deşi nu am calităţile necesare acestui sport, cu multă muncă şi perseverenţă am reuşit să demonstrez pe parcursul anilor că pot face parte din topul mondial. După multe participări internaţionale, unde am ieşit multiplă vicecampioană mondială şi  campioană europeană la diferite federatii: NAC,WABBA,WBPF,IBFA, în 2012 am reuşit să câştig Campionatul Mondial NABBA, Irlanda. Deoarece culturismul feminin s-a eliminat din competiţiile majore din 2013, s-a creat o nouă federaţie pentru culturismul feminin, condusă de Jake Wood, care promovează împreună cu Tim Gartner culturismul feminin şi îl susţine, aşa că în 2017 s-a organizat primul Campionat Mondial de Amatori în Chicago IFBB ,cu 3 categorii, unde am avut şansa sa particip şi să câştig atât categoria cât şi open-ul şi m-am calificat la competiţia cea mai importantă, respectiv Rising Phoenix Wings of Strength Women World  BodyBuilding IFBB, (competitia care ţine locul la Miss Olympia la culturism feminin), competiţii pentru care m-am pregătit şi sub îndrumarea Alinei Popa, cea mai valoroasă culturistă româncă, locul 2 la Miss Olympia. Bineînţeles că ultima competiţie a fost ceva la care nici nu visasem să ajung, vorba aia să concurezi cu idolii tăi, cred că e ceva ce rar se întamplă.

competitie oana hreapca

I: Ai idoli în acest sport? Ştiu că îmi povesteai la un moment dat de momentul în care te-ai întâlnit cu Lenda Murray (Miss Olympia) – în plus, la sală este un poster cu tine şi Phil Heath. Cum sunt în realitate cei doi?
O: Da, desigur, ca orice persoană care pune pasiune şi este reprezentativă pentru acest sport mă motiveaza, când am început culturismul prima persoana care m-a influenţat a fost Lenda Murray, apoi concurând mi-a plăcut foarte mult de Monica Mureşan, Campioana Mondiala absolută, şi de Alina Popa, cu care ulterior am colaborat şi suntem şi bune prietene. Da, am avut şansa să mă antrenez pentru scurt timp în aceeaşi sală cu foarte mulţi profesionişti, printre care şi Phil Heath, sala unde se antrenează şi antrenează şi Alina. Cu el nu am vorbit prea mult, dar mi-a facut o impresie bună si am fost onorata să-l cunosc şi să fac fotografii cu el. Cât despre Lenda, deşi nu mai concurează de ceva ani, este foarte implicată în promovarea culturismului feminin şi este o prezenţă foarte placută, o persoană simpatică, volubilă şi modestă, un om deosebit .

I: Cum e să fii culturistă în România? Care e percepţia generală asupra culturismului feminin în România? Ai simţit vreo diferenţă între felul în care eşti privită/ apreciată la noi faţă de alte ţări?
O: Nu e uşor când vorbim despre mentalitatea oamenilor, se ştie (femeia-bărbat etc.), dar cred că asta m-a ambiţionat şi mai mult, pentru că nu am vrut să fac parte din categoria femeilor „normale”, întotdeauna mi-a plăcut sa fiu altfel. Am simţit şi în alte ţări aceleaşi idei preconcepute, poate în Statele Unite mai puţin. E frumos când pui pasiune şi nu te uiţi la ce spun ceilalţi, la început mă deranjau comentariile, acum chiar nu mai am probleme, plus că niciodată nu mi s-a spus în faţă, tot timpul am auzit pe la spate comentarii, deci vorba lui Arnold – dacă o femeie cu muşchi e bărbat, înseamnă că bărbatul fără muşchi e femeie?

I: Ce părere ai despre noile categorii feminine de Bikini şi Physique? Te-ai gândit vreodată să te reorientezi, sau rămâi „setată” pe culturism?
O: Bikini  a apărut din dorinţa de a da publicului ce-şi doreşte, şi anume „mai multă feminitate” – poate o imagine mai uşor de acceptat şi mai uşor de atins. Physique este cam acelaşi lucru, culturism feminin dar să zicem limitat, categoria care înainte era 52,57 kg . Mi s-a spus şi mie că ar trebui să cobor, eu tot timpul am concurat ca şi heavyweight, având oase mai mari şi talie mai lată a trebuit să cresc să mai ascund imperfecţiunile venite din structură. Nu cred că ar fi posibil să fac vreodata physique, chiar dacă aş vrea.

I: Cum te antrenezi? Cum arată pregătirea pentru concursuri şi care e cea mai grea parte? Ai exerciţii preferate? Care e următorul concurs pe care îl ai în vizor?
O: În timpul anului am diferite perioade, după cum se ştie offseason, menţinere şi on-season, de obicei în perioada dintre competiţii încerc să las corpul să se refacă mai bine şi anume greutăţi mai mici, superserii, repetări mai multe, iar când vine vorba de a mă pregati pentru un concurs atunci trec treptat de la 3 antrenamente de cardio şi 5,6 cu greutăţi spre perioada dinainte de concurs, când ajung chiar şi la 3 antrenamente pe zi (2 cardio, unul cu greutăţi).  O perioadă mai grea  este când incep dieta, până mă obişnuiesc şi până se adaptează şi organismul, iar partea finală din pregătire, respectiv ultimele 2,3 luni, când aportul caloric scade drastic, iar efortul fizic se dublează pentru a reuşi să ajung cât mai calitativă şi simetrică pe scenă.
Urmatorul concurs este Romanian Muscle Fest Wings of Strength 23-24 noiembrie in Bucuresti la Romexpo, Jake Wood si Tim Gartner sunt promotorii si organizatorii evenimentului impreuna cu  IFBB Pro League ,zic eu cea mai mare competitie care a existat in Romania ,competitie la care vor fi si categorii de amatori care au posibilitatea sa si ia cardul Pro ,dar si competitie pentru profesionisti ,in cadrul careia voi participa si daca adun punctele necesare am posibilitatea sa ma calific din nou la Campionatul Mondial de profesioniste din Arizzona,Rising Phoenix,Wings of Strength,din 2019 .

I: Care sunt grupele musculare la care eşti cea mai dotată genetic?
O: Cred că abdomenul, trapezul (spun unii), gambele, umerii. Îmi plac foarte mult exerciţiile pentru umeri, fluturări, împinsuri, exerciţiile de izolare, cred că aproape toate, dacă este o grupă pe care nu-mi place să o lucrez este trapezul. J

I: De ce crezi că lumea are prejudecăţi legate de fetele/ femeile care fac culturism? Mi s-a părut întotdeauna straniu să aud comentarii răutăcioase la adresa practicantelor de culturism, chiar din partea unor pasionaţi de culturism.
O: Da, asta am simţit–o inclusiv din rândul practicanţilor de sex masculin, unii poate din invidie, alţii din neştiinţă, alţii pentru că se simt mai bărbaţi, chiar nu pot înţelege de ce trebuie să nu respectăm un sportiv, chiar dacă poate nu este ceea ce ne place, fiecare este liber să-şi aleagă şi să facă exact ceea ce–l face pe el fericit sau împlinit. Nu am înţeles niciodată răutăţile astea, dar după cum am spus m-am călit şi nu mă mai afectează.

I: Cum se împacă rolul de mamă cu cariera în culturism? Îţi vei sfătui copiii să se apuce de culturism? Dacă da, la ce vârstă?
O: Da, fiind în acest domeniu şi lucrând în acest domeniu nu aş putea spune că e greu, dar nici foarte uşor pentru ei să înţeleagă că mama trebuie să mănânce aşa, să alerge, să se antreneze într-un anumit fel, dar am toată susţinerea lor şi a soţului, ceea ce este foarte important şi rar . Nu ştiu dacă de culturism, nu ţin neapărat, dar nu concep să nu facă mişcare, mai ales că tendinţa este să fim din ce în ce mai statici. O să-i susţin dacă vor vrea să practice un sport mai serios, dar nu-i oblig, vreau să-şi dorească ei şi să iubească ceea ce fac, nu să fie impus. Ei deja au cochetat cu diferite ramuri sportive, dar aşa pentru mişcare, în prezent fac baschet şi atletism.

I: Ce sfaturi le-ai da fetelor care vor să vină la sală dar se tem „să nu se facă prea mari”? Ce beneficii are culturismul pentru fete?
O: E foarte greu pentru fete, femei „să se facă mari”, asta doar dacă îşi doresc cu adevărat,  cu foarte multă muncă  şi mii de tone ridicate şi alimentaţie şi refacere pe măsură.
Cred că în primul rând culturismul dă mai multă încredere în propria persoană, te simţi mai bine şi fizic şi psihic, eşti mai puternică şi la propriu şi la figurat, te simţi mai încrezătoare, chiar te simţi mai bine în pielea ta, mai ales dacă-ţi place cu adevărat.

campioana oana hreapca

Recomandari WEIDER:

Publicat pe Un comentariu

Interviu cu Marius Antohe

Interviu cu Marius Antohe

Interviu realizat de: Haralambie Athes

E foarte interesant felul în care cunoşti oameni, iar aceştia îţi schimbă perspectiva asupra lucrurilor. M-am considerat întotdeauna un pasionat de culturism. Cei care împărtăşesc interesul pentru acest hobby cunosc, cu siguranţă, entuziasmul cu care intră în sala de antrenament. La mine, acest entuziasm începuse să se dilueze, din motive diverse. Intâmplarea a făcut să îl întâlnesc pe Marius Antohe. Îl ştiam din revistele de culturism, şi am fost mai mult decât plăcut surprins că statutul de campion nu îi conferise – cum din păcate prea adesea se întâmplă – şi „aere de vedetă”. Marius este una dintre cele mai politicoase, decente şi relaxate persoane pe care le-am cunoscut. Statura sa gigantică – o primă impresie care ocazional intimidează începătorii dornici să-l asalteze cu întrebări – este acompaniată de o răbdare supraomenească şi un calm aproape imperturbabil.

Şi dacă tot am menţionat întrebările din partea începătorilor (fiind instructor, are din plin parte de ele), am avut şansa să fiu martorul unor scene desprinse parcă din teatrul absurdului, cu Marius răspunzând cu o seriozitate desăvârşită la întrebări ca „Puteţi să-mi recomandaţi o proteină pe geneticul meu?”, „E adevărat că tricepsul împinge bicepsul în sus?” sau „Domnu’, vă pricepeţi la fitness?” De asemenea, l-am văzut pe Marius ascultând, cu un calm ireal, sfaturi din partea unor începători cu experienţa numărabilă în videoclipuri youtube vizionate. Dar lucrul care îl face special pe Marius nu e nici răbdarea de fier, nici nivelul enciclopedic de cunoştinţe despre culturism, nici atenţia cu care monitorizează antrenamentele elevilor săi.

Nu e nici măcar suma impresionantelor atribute fizice. Este ambiţia. Şi voinţa de a deveni mai bun. Ambele sunt alimentate de o pasiune uriaşă pentru acest sport, pasiune pe care o insuflă şi celor din jurul său. În acest sens, Marius mi-a oferit o lecţie preţioasă. În urmă cu circa doi ani, când se antrena pentru un concurs (concurs pe care l-a şi câştigat, de altfel), am dat peste Marius în sală, la un antrenament pentru picioare. Se simţea foarte rău, abia putea să vorbească, şi toată lumea îi zicea să plece acasă şi să stea în pat până îşi revine. L-am întrebat şi eu: „De ce nu laşi antrenamentul astăzi şi nu pleci acasă, dacă tot ţi-e rău? Ce rost are să te antrenezi în halul ăsta?”

Răspunsul lui Marius a fost unul care m-a pus pe gânduri şi m-a făcut să înţeleg un lucru esenţial nu doar despre culturism, ci despre viaţă în general. Mi-a spus: „Când urc pe scenă crezi că arbitrii mă întreabă cum m-am simţit?…” Şi poate că aceasta e cea mai valoroasă lecţie din partea culturismului – şi mai ales din partea unor oameni ca Marius – pentru viaţa de zi cu zi. Doar rezultatele sunt apreciate, nu şi sacrificiile făcute sau obstacolele depăşite. Nu e singura lecţie de la Marius, cu siguranţă vor urma multe altele, mai ales că lecţiile nu vin acum de la un campion din revistele de culturism, ci de la cineva pe care sunt mândru să-l numesc „prieten”.

În cele ce urmează, va prezint un scurt interviu cu Marius:

R: Dacă ai fi prezentator la o emisiune TV şi l-ai avea drept invitat pe Marius Antohe, cum l-ai prezenta?
M: Bună ziua! Vi-l prezint pe Marius Eduard Antohe, din Iaşi. Are 38 de ani, e multiplu campion la culturism, deşi de profesie este artist – a terminat Conservatorul, secţia interpretare muzicală, la contrabas. Pe lângă sportiv de performanţă este şi instructor şi antrenor personal.

R: De cât timp te antrenezi şi care sunt rezultatele competiţionale de care eşti cel mai mândru?
M: Am început să mă antrenez acum 23 de ani la sala Domnului Florin Preduchin din Iași. Prima tentativă a fost prin anul 1992 la aceeaşi sală, dar fiind prea mic de vârstă nu m-au primit și au zis să vin când mai cresc:)). Ca rezultate competiționale sunt mândru de toate indiferent de loc, pt că am urcat pe scenă cu cei mai mari campioni, români și internaționali. Desigur, cel mai incantat sunt de competițiile unde am ieșit campion sau când am cucerit și premiul absolut, open-ul. Loc 1 Memorial Anatol Popa Călărași 2010, loc 1 cupa Sebastiano Reghin 2011, 2012, 2015, 2017, loc 1 trofeul international Hercule, loc 1 Grand Prix pro nutrition 2016, loc 1 + Open grand Prix Semtex Suceava 2017.

R: Cum ai descoperit culturismul? Vorbeşte-ne despre idolii şi mentorii tăi.
M: Fiind ieșean, inevitabil l-am văzut pe campionul (şi cel care avea să devină un idol pentru mine) Petru Ciorba prin anul 1992, în oraș, şi am rămas efectiv mască, eu aveam sub 50 kg atunci, am decis să merg la sală. Locuind lângă Sala Polivalenta, acolo m-am dus. Pe urma celebrul Arnold m-a motivat mai mult cu aparițiile sale în filme, mai ales în Terminator, care a fost un imbold enorm pt mine la vârsta aceea.
Toate acestea m-au determinat să mă dedic cu totul acestui sport. Deci, dintre români, idolul meu este clar Petru Ciorba. La profesioniști nu prea mai am, deoarece consider că acest sport la profesioniști se îndreaptă într-o direcție greșită, pentru că esteticul și proporțiile frumoase au trecut pe ultimul plan, masa musculară enormă trecând pe locul întâi, ceea ce nu e bine în opinia mea, profesioniștii de azi nu mai pot fi exemple pentru pasionații acestui sport, cum era pe vremea lui Arnold. Totuși ca idol ar fi Dexter Jackson datorită esteticului și longevității sale în acest sport. Ca mentor a fost Domnul Gica Hreapca, cel care mi-a dat încrederea și motivația de a concura, şi țin să-i mulțumesc şi pe această cale.

R: Cum te antrenezi? Care sunt grupele musculare şi exerciţiile preferate? Cât de drastică e dieta ta?
M: Mă antrenez zilnic, dimineaţa cardio, seara în sală cu greutăți, combin antrenamentele clasice cu cele moderne, permanent încerc noi artificii pentru a stimula creșterea musculară și a-mi îmbunătăți fizicul, îmi „ascult corpul” în permanenţă, nu fac ceva doar sa fie făcut, trebuie să simt acel exercițiu, altfel nu-l execut fără rost. Încerc permanent sa aduc grupele defavorizate genetic la nivelul celorlalte. Fac toate aceste lucruri cu mare placere, pentru că iubesc acest sport. În general pe semiregim , dar cum se apropie o competiție e în din ce în ce mai strict, chiar la extrem pe final, de nu mai am nici o picătură de energie să mă ridic din pat, să mai faci cardio și antrenament deja e o lupta mentală greu de descris în cuvinte, numai cine a trecut prin asta poate înțelege.

R: Ştiu că eşti şi instructor personal. Care sunt cele mai ciudate întrebări şi rugăminţi din partea elevilor tăi? Cum ţi se pare postura de instructor? Ce sfaturi le-ai da celor care vor să se apuce de culturism?
M: Da, lucrez și ca antrenor personal și o fac cu drag. Întrebarea cea mai întâlnită, dar și ciudată,  e legată de faptul că toți vor rezultate mari într-un timp foarte scurt, ceea ce e imposibil. Eu le recomand să aibă răbdare ca să-și schimbe aspectul fizic și să nu apeleze la variantele riscante și nesănătoase pe care le vor majoritatea. Un fizic plăcut se face în timp, cu disciplină și voință, nu exista scurtături. Și cel mai important lucru: le explic că trebuie sa fie sănătoși înainte de toate.

R: Asculţi muzică la antrenament? Dacă da, ce fel de muzică? Simţi că te ajută?
M: Muzica nu lipsește niciodată, e o mare motivație la antrenament, ascult în special hip hop, war epic music, rock, depinde de starea pe care o am în acel moment. Cel puțin la cardio în pregătire și pe dietă severă fără carbohidrați muzica mă ajută foarte mult.

R: Cum vezi scena actuală a culturismului profesionist? Ce părere ai despre noile categorii – Physique, Bodybuilding clasic etc.?
M: Scena actuala a culturismului pro nu se îndreaptă într-o direcție bună în opinia mea. A dispărut esența acestui sport și anume: esteticul. Bodybuilding clasic încearcă oarecum să readucă perioada de aur a culturismului.

R: Ce concursuri ai în vedere în viitorul apropiat? Ce presupune pregătirea dinainte de concurs?
M: Voi participa în continuare la marile competiții din România dar și din afară. Atât timp cât pot prezenta o formă mai bună voi fi sus pe scenă. Pregătirea constă în primul rand din dietă foarte strictă și suplimentaţie adecvată (care e foarte costisitoare) suplimente proteice, aminoacizi, vitamine, minerale etc, antrenament inteligent, cardio și refacere corespunzătoare. Totul e foarte bine calculat, cu un plan exact de dietă și antrenament.

R; Ce ai fi devenit dacă nu ai fi „tras de fiare”?
M: Nu există aşa un scenariu. Nu as mai fi eu dacă nu aş fi „tras de fiare” :))

R: Cum percepi imaginea culturistului, prin prisma interacţiunilor cu cei din jur? Te simţi urmărit cu privirea prin magazine, ţi se cer autografe, ţi se pun întrebări?
M: Din păcate imaginea culturismului a căzut. Necunoscătorii, deși mulți dintre ei merg și prin săli, ne văd ca pe niște ciudați care iau prafuri și pastile. Ei nu stiu ce sunt de fapt suplimentele alimentare și cât de importante sunt pentru organismul uman, mai ales pentru sportivi. Ei le confunda cu steroizii anabolizanţi, fără să aibă idee, de fapt, nici ce înseamnă aceştia. Majoritatea celor din jur nu au nici cea mai mica idee câte sacrificii stau în spatele unui campion de culturism, dar e foarte ușor să criticăm. Autografe uneori mi se cer pe la competiții și da, sunt întrebat frecvent pe stradă, în magazine sau online despre sportul pe care îl practic.

marius antohe

Recomandari WEIDER:

Publicat pe 2 comentarii

DESPRE CONJUGAREA TRECUTULUI LA PREZENT

DESPRE CONJUGAREA TRECUTULUI LA PREZENT – INTERVIU CU PETRU CIORBĂ

Pentru cei mai mulţi dintre practicanţii culturismului, primul contact cu acest sport este reprezentat de revistele de gen; când am păşit eu pentru prima oară într-o sală de culturism, erau foarte puţine reviste de culturism în care să nu apară Petru Ciorbă. De regulă în postura de proaspăt câştigător al unui concurs important, de la Campionatele Naţionale până la Campionatele Mondiale. Numele lui devenise sinonim cu „Campion”. M-am bucurat foarte mult când, în primul an de facultate, am avut ocazia să particip la un seminar despre culturism unde era prezent şi Petru Ciorbă; încă am revista pe care mi-a dat un autograf. Între timp Petru Ciorbă a trecut de la „Campion” la „Legendă” – dar în nici un caz o „fostă legendă”.

Pentru interviul de mai jos l-am vizitat pe Petru Ciorbă la sala CFR, unde se antrenează şi antrenează; după un antrenament pentru picioare care i-ar fi zguduit emoţional pe mulţi dintre cei care îl numesc o „fostă glorie a culturismului”, Petru Ciorbă a povestit despre concursuri, despre mentori, despre greutăţi şi despre victorii. E reconfortant şi motivant să vezi un campion desprins din paginile revistelor de culturism cu care ai crescut că deapănă amintiri şi îşi deschide sufletul de parcă ar fi întâlnit prieteni vechi. Deci, în continuare, despre culturism şi culturism ştiinţific, mentori, antrenamente – şi antrenamente de opt ore pe zi… Îi mulţumesc pentru amabilitate, pentru lecţii şi îl las să „vorbească” în cele ce urmează (şi, conform promisiunii făcute, voi ţine secret numărul record de mici consumat după un concurs…).

Pentru început, aş vrea să facem o scurtă incursiune în palmaresul sportiv. Ce ar trebui să scrie pe cartea de vizită a lui Petru Ciorbă?

Pentru început, Petru Ciorbă se trage dintr-o familie de sportivi. Mai toţi din familia mea au practicat un sport până la un anumit nivel. Tatăl meu a fost luptător, fratele meu mai mare şi el a făcut lupte, sora mea a făcut handbal. S-ar părea că eu am dus tradiţia din familie cel mai departe, am făcut înaltă performanţă, trecând prin mai multe discipline. Prima dată am fost gimnast, apoi am făcut puţin atletism, puţin haltere, ceva mai mult lupte libere, am făcut doi ani de kung fu vietnamez, iar din 1979 m-am apucat de culturism, dar fâcând în paralel şi lupte libere, încă o bună bucată de timp.

Cât timp a trecut de la primul contact cu acest sport şi prima victorie într-un concurs?

La început, culturismul era pe categorii de înălţime. La prima mea competiţie, după patru luni de sală, am ieşit campion naţional, după un concurs cu participare selectă – am învins doi campioni naţionali, Nicu Giurgi din Baia Mare şi Alexandru Costache, din Bucureşti. M-au ajutat foarte mult sporturile pe care le-am practicat înainte – în special cei opt ani de lupte libere şi-au spus cuvântul.

Care v-au fost mentorii în culturism?

La început, îmi aduc foarte bine aminte, am chiulit de la o oră de la şcoală şi m-am înscris la cursurile de culturism de la Sala Sporturilor, de care răspundea Florin Vezeteu. El a fost antrenorul secţiei de culturism. Fac o mică paranteză: primul meu titlu, din 1979, nu a fost pentru CFR, ci pentru Şcoala Sportivă Unirea (deoarece Clubul CFR nu avea secţie de culturism). Am plecat în armată, şi din 1983 am început din nou să concurez, iar din acel moment am avut participări în fiecare an la Campionatele Naţionale şi tot din acel an nu am mai pierdut nici un titlu naţional.

Apoi am avut ocazia să mă antrenez cu Florin Preduchin, cu care am avut o foarte bună colaborare o perioadă îndelungată. Aş putea să spun că datorită lui, şi prin învăţămintele lui, am reuşit să păşesc în tainele culturismului ştiinţific. Îi mulţumesc pe această cale. Colaborarea a început în 1986. Îmi aduc foarte bine primul an de antrenamente cu Florin Preduchin, pentru că anul următor, 1987, a fost primul an în care am participat la Naţionale utilizând metodele ştiinţifice de antrenament. Campionatul Naţional a fost atunci la Târgu Mureş. Forma mea fizică a fost atât de bună, încât mulţi din adversarii mei m-au întrebat „Ce cauţi aici?! Ar trebui să concurezi la profesionişti!” Diferenţa dintre mine şi ceilalţi nu era de o clasă, era de trei clase. Deci, baza culturismului de la Florin Preduchin o am.

În armată v-aţi antrenat?

Armata am făcut-o la Piatra Neamţ. Pentru că acolo nu exista o secţie de culturism, am şterpelit de undeva nişte roţi de vagonet, ca să-mi fac o halteră şi să-mi pot continua antrenamentele. M-am antrenat cât mi-a permis timpul. Am continuat să fac şi lupte, la clubul sportiv Ceahlăul Piatra Neamţ.

Dacă v-aţi putea întoarce în timp şi aţi păşi pentru prima oară într-o sală de culturism, care e primul lucru pe care l-aţi face, şi de ce?

De obicei, oamenii cum intră în sală se apucă să facă pectorali… Nu ştiu la ce exerciţiu anume m-aş băga, dar orice aş face, aş încerca să fac corect. Am ajuns de mult timp la o concluzie: ceea ce contează cu adevărat e corectitudinea mişcării. Dacă ne uităm în orice sală, mai ales dacă sunt şi fete, toţi pun greutăţi mult prea mari, încercând să impresioneze. Poţi face presă pentru picioare şi cu o tonă, pe mine nu mă impresionează. La începutul începutului, eu am păţit-o pe propria piele – m-am accidentat folosind greutăţi prea mari; dar numai dacă treci printr-o asemenea experienţă poţi înţelege această lecţie, de a lucra corect, cu cât poţi.

Accidentări aţi avut?

Da, am avut. O dată îmi amintesc că m-am accidentat chiar cu trei săptămâni înainte de un campionat mondial, la care am luat şi medalie. După accidentări am încercat să fac cât mai repede fizioterapie, să mă pot apuca din nou cât mai repede de antrenamente.

Petru Ciorba si Monica Muresan

Care vi se pare mai riscant, culturismul sau luptele?

Ambele sporturi au avantaje şi dezavantaje, şi au riscurile lor. Totuşi, un plus de risc pentru culturism, pentru că se lucrează cu greutăţi, corpul este dus uneori la extreme, iar coloana vertebrală şi articulaţiile au, ca şi liftul, sarcina maximă. De exemplu, o accidentare serioasă în zona lombară te poate scoate definitiv din viaţa sportivă.

V-aş ruga să explicaţi puţin care era situaţia culturismului când aţi început să vă antrenaţi, ce condiţii aveaţi şi ce dificultăţi aţi întâmpinat? (pentru tinerii care se plâng 10 minute că e ocupat helcometrul în sala super-modernă la care merg, cu aer condiţionat şi automat cu suplimente nutritive…)

Când m-am apucat eu de culturism, condiţiile erau aceleaşi pentru toţi. De suplimente, produse susţinătoare de efort nici nu se punea problema. Nici nu se ştia de ele, erau inexistente. Dacă i-ai fi pomenit cuiva de aminoacizi, sau aminoacizi lichizi, s-ar fi uitat la tine „ca la o maşină străină”. Deci, cei care se antrenau făceau tot ce puteau cu ce aveau. Lapte praf, fel de fel de ingrediente pe care şi le făceau acasă, dar în general condiţiile erau peste tot la fel. Cu toate acestea, participanţii la concursuri erau foarte mulţi. Concursurile ţineau câte două – trei zile, faţă de acum. O zi era dedicată preliminariilor, erau diverse categorii – juniori mici, juniori mari, seniori; apoi finalele pentru toate acestea.

Ce stil de antrenament aţi abordat de-a lungul carierei?

Mereu mi-am ciclizat antrenamentele. Florin Preduchin m-a învăţat că, pentru a obţine rezultate maxime – în mod normal, nu poţi obţine decât un vârf de formă pe an – trebuie să-ţi ciclizezi antrenamentul: ai perioada de extra-sezon, perioada intermediară şi perioada pre-competiţională. În funcţie de aceste trei perioade îţi ajustezi antrenamentele. La început faci mai puţine antrenamente, după aceea creşti numărul de antrenamente şi durata acestora, ajungând ca, înainte de concurs, să te antrenezi chiar de două ori pe zi.

În momentul de faţă vă mai antrenaţi? Simţiţi lipsa concursurilor? În ce fel păstraţi contactul cu sportul şi sportivii?

După ce nu am mai concurat, aproape că nu a fost ediţie de Campionat Naţional la care să nu arbitrez, şi vedeam că de la an la an calitatea sportivilor e în scădere. Totuşi, doar în calitate de arbitru, mă simţeam „ca un leu în cuşcă”; am ieşit de 34 de ori campion naţional. Şi dacă te apuci să numeri te plictiseşti. Campion Balcanic. Medalii la Europene. Campion European la Team-Posing. Ultimele patru ediţii ale Campionatelor Mondiale – două medalii de argint, una de bronz, şi apoi Campion Mondial absolut…m-am plictisit.

Cu toate acestea, probabil că aş mai concurat mulţi ani. Ceea ce m-a făcut propriu-zis să nu mai concurez pe plan intern a fost faptul că lumea se cam plictisise de mine, în sensul că la unul dintre ultimele concursuri, la Timişoara parcă (unde mă dusesem, ca de obicei, foarte bine pregătit – lumea îmi ştia valoarea şi nu vroiam să dezamăgesc pe nimeni), şi după ce mi-am câştigat categoria şi concuram la open, am început să aud voci din sală „Iar Ciorbă?!”

Lumea voia o schimbare

Bănuiesc că lumea voia o schimbare, ca la Formula 1, unde Schumacher a fost de şapte ori campion mondial şi oamenii pur şi simplu s-au plictisit de el… după acel concurs, am decis să mă axez doar pe concursurile externe. După aceea am câştigat titlul de Campion Mondial absolut, cu o concurenţă selectă – şi mulţi, mulţi atleţi. De exemplu, îi aud pe unii cum se plâng că au fost la un campionat naţional şi au avut 6 – 7 concurenţi şi deja le tremurau genunchii. Nici în visele mele cele mai frumoase nu am avut ocazia să fiu finalist încă de la cântar. Eu aveam de la 20 de concurenţi în sus. Cei mai mulţi concurenţi la un Campionat Mondial la Lausanne, 45 de concurenţi într-o categorie. Ştiu un caz de la noi când un sportiv a ieşit campion naţional din trei concurenţi. Deci el era practic medaliat de la cântar.

Ce sfaturi le-aţi da celor care vor să se apuce de culturism sau tocmai s-au apucat?

Mă uit în sală – şi azi am avut o discuţie despre acest lucru – şi văd oameni care vin în fiecare zi. Ei cred că dacă vin în fiecare zi cresc. Iar eu văd că au aceeaşi formă ca în urmă cu 2 – 3 ani. Mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bine. Muşchii au nevoie de refacere. Ca să ai rezultate, trebuie să le oferi muşchilor odihna adecvată, alimentaţia corectă, suplimentele potrivite. Fiecare grupă musculară are nevoie de 48 de ore de odihnă. Dacă antrenezi o grupă musculară în fiecare zi, ajungi la supraantrenament – şi nu vei putea depăşi această stare o bună bucată de timp. În primul rând, cei care vor să facă performanţă trebuie să aibă grijă la aceste lucruri. Trei mese în fiecare zi. Suplimente. Ai nevoie de ele. Nu eşti un sedentar, antrenamentele creează nevoi sporite.

Din cei care vin la sala CFR, câţi concurează?

Din 2003, de când răspund de sală şi până acuma, numai pe plan naţional am scos 22 de campioni (atât la băieţi cât şi la fete). O mulţime de medalii la Balcaniadă; Campion European la Juniori, Vice-Campion Mondial la Juniori, medalie de bron la Europenele de Seniori (Vlad, un elev de-al meu), Mulţi spun, de exemplu, că există concursuri zonale la care nu participă nimeni de la CFR. Ştiu că au fost şi comentarii răutăcioase, la o revistă online. Mulţi nu cunosc regulamentul. Zonalele contează pentru calificarea la Naţionale. Or, elevii mei, fiind deja campioni naţionali, erau calificaţi „din oficiu”, deci nu mai erau nevoiţi să participe la Zonale; dar mulţi nu ştiu lucrurile astea.

La sfârşit, câteva întrebări fulger:

Greutăţi libere sau aparate?

Trebuie şi una şi alta. Orice grupă musculară are o mişcare de bază, la care foloseşti greutatea cea mai mare. Muşchii nu cresc cu greutăţi mici. La greutăţi mici obţii o uşoară pompare. De exemplu, mişcarea de bază pentru pectorali este împinsul culcat. La nici un alt exerciţiu nu vei putea folosi o greutate la fel de mare ca la împinsul culcat. Exerciţiile la aparate sunt complementare; deci trebuie făcute şi unele şi altele, dar obligatoriu ai nevoie de un exerciţiu de bază, executat cu greutăţi libere.

Cardio sau regim?

Şi una şi alta. Nu cred că există vreun culturist care să ţină doar dietă, fără cardio. Când concuram, pe lângă un regim alimentar drastic – ajungeam să visez seara doar mâncăruri bune – făceam două antrenamente pe zi, şi după fiecare antrenament făceam cardio. Efectul de ardere a grăsimilor începe de la 15 minute în sus. La început nu vei putea alerga foarte mult, dar trebuie să progresezi treptat – un minut în plus, încă un minut în plus şi tot aşa. Cadenţa ideală pentru cardio, pentru arderea grăsimilor, e aceea care îţi permite să vorbeşti – de exemplu, dacă te antrenezi împreună cu cineva, să te poţi înţelege cu acea persoană, nu să gâfâi.

Puţine repetări sau multe repetări?

Şi una şi alta :)) De exemplu, e bine ca la grupele musculare mari, măcar o dată pe an, să facem un vârf. Sunt muşchi de forţă – limită, sunt muşchi de forţă – viteză, nu îi putem antrena pe toţi la fel. Pectoralul, tricepsul şi bicepsul femural – aceştia sunt muşchi rapizi. Poţi face 10 serii a câte 10 repetări cu 70% din greutatea maximă cu care poţi face o repetare – dar pentru asta trebuie să ştii cu cât faci respectiva repetare. Seriile cu multe repetări se recomandă în perioada pre-competiţională, pentru că obţii o pompare foarte bună şi deja eşti în perioada când arzi din calorii. Dar la grupele mari, chiar şi înainte de concurs, trebuie păstrat în program exerciţiul de bază, cu puţine repetări, pentru a nu se pierde masă musculară.

Deci, antrenament de volum sau scurt şi intens? Care e cel mai lung antrenament pe care l-aţi făcut vreodată?

Din nou, ambele :)) Recordul era de opt ore pe zi. Am ajuns la acest tip de antrenament tot datorită lui Florin Preduchin, care m-a învăţat ce face diferenţa dintre un campion şi un pretendent la titlu. Chiar înainte de concurs, mă antrenam  opt ore pe zi, ca să epuizez glicogenul muscular – acesta e stocat în ficat, în muşchi şi în sistemul circulator. Pentru a-mi putea epuiza glicogenul muscular în cele opt ore, adoptam sistemul dublu-split; încercam să lucrez grupele mari dimineaţă – pentru că se spune că dacă faci efort intens seara nu poţi dormi – iar seara restul. Deci făceam cinci ore în prima parte a zilei şi încă trei ore seara. Am ajuns la un volum de 180 de tone.

Mai ales pe fond de dietă drastică, orele acelea păreau foarte lungi. Fiecare grupă era lucrată cu cât mai multe exerciţii, din cât mai multe unghiuri şi cu cât mai multe serii, până la epuizare. Zilele acelea dinaintea concursului erau atât de dificile, încât tot anul mă gândeam la ele. Sunt ucigătoare. În timpul programului de masă eşti puternic, mănânci bine, împingi mult, dar adevăraţii sportivi cedează în perioada asta. Îmi aduc aminte că la primul Campionat European care s-a ţinut la Constanţa eram în căutare de apă distilată (ca să mă feresc de sare – sarea menţine apa, şi îţi poate da peste cap munca de un an de zile. Mă simţeam de parcă aş fi fost în stare de imponderabilitate. Totul era aievea. Cine nu trece prin aşa ceva nu poate înţelege.

Şi ce se întâmpla la mesele de după concurs?

Foarte mulţi sportivi adorau pizza. Mie nu mi-a plăcut niciodată. În schimb mă dădeam în vânt (asta îmi cerea mie organismul…) după ciorbă de burtă şi mici.

Tehnica de intensitate preferată?

Am aplicat toate principiile de antrenament, dar în special seturile piramidale, şi obişnuiam întotdeauna să fac la fiecare exerciţiu o serie de revenire. Asta însemna că la ultima serie scoteam greutăţile de pe bară sau de pe aparat. De exemplu, eu la împins culcat mă încălzesc cu 80 de kilograme. Recordul meu la împins culcat a fost de 190 de kilograme, chiar pe perioadă de slăbire. După ce terminam seriile de împins, reveneam la 80 de kilograme şi făceam multe multe repetări. Pe mine m-a ajutat foarte mult lucrul acesta.

Un mesaj pentru fani?

Să se păstreze sănătoşi. E cel mai important.