Publicat pe

La mulți ani, Arnold!

Arnold împlinește 74 de ani!

La mulți ani, Arnold Schwarzenegger!

Pe numele său întreg Arnold Alois Schwarzenegger, faimosul sportiv, actor, om de afaceri şi politician s-a născut pe 30 iulie 1947 într-un sătuc izolat din Austria. Bodybuilding-ul a fost pasul său cel mai important spre afirmare, pe care l-a făcut la 15 ani. La 22 devine Mister Univers, iar de atunci câştigă titlul Mr. Olimpia de şapte ori. Între timp, scrie mai multe cărţi şi articole sportive de profil.

Arnold Schwarzennegger – Pe drumul de la culturist, vedetă de cinema, guvernator…

Cel mai faimos fizic din istorie a avut multe forme şi dimensiuni.

A încerca să determini care a fost cea mai bună formă fizică a lui Arnold e ca şi cum ai încerca să afli care replică din filme e cea mai bună. Fizicul său a trecut prin atâtea schimbări de-a lungul anilor, fiecare grozavă în felul ei. Astfel, discuţia referitoare la diversele stadii de dezvoltare seamănă cu proverbiala dezbatere mere versus portocale. Dar cei mai mulţi specialişti în domeniu sunt de acord că forma maximă a lui Arnold – pe scenă, cel puţin – a fost cea de la concursul Mr. Olympia din 1974, cu un an înainte de ediţia filmată pentru documentarul Pumping Iron (de regulă, fanii „de ocazie” au tendinţa să presupună că forma lui Arnold din acest film a fost cea mai bună).

’74, ŞI MULT DUPĂ ACEEA

Pe 12 octombrie 1974, Arnold a urcat încrezător pe scena de la Felt Forum din New York, pentru a-l întâlni pe Lou Ferrigno. Deşi cel care avea să-l întruchipeze pe Hulk era cu patru ani mai tânăr şi cu aproape 10 kilograme mai greu, zâmbetul lui Arnold devenea din ce în ce mai larg pe măsură ce poza. La 109 kilograme, dar cu o talie ce măsura doar 86 de centimetri, Arnold îşi adusese corpul în cea mai bună formă posibilă pe scena de la Olympia. Hotărâse cu luni în urmă să renunţe la culturismul competiţional după acea noapte, şi dorea să-şi sublinieze dominanţa absolută în acest sport prin etalarea unei forme perfecte, demnă de cel mai bun culturist care a trăit vreodată.

Amestecul său de masă, simetrie şi definire erau chiar întruchiparea perfecţiunii. Braţele sale erau masive, cu bicepşii deja legendari cu vârfuri enorme. Nici chiar giganticul Ferrigno nu putea să-l depăşească la acest capitol. În acelaşi timp, Arnold nu sacrificase nimic din definiţia pe care o arătase pe scenă cu un an înainte. Când îşi încorda pectoralii, striaţiile îi străbăteau din toate direcţiile, de parcă ar fi fost sculptaţi chiar înaintea privitorilor. Coapsele şi abdominalii, deşi nu fuseseră niciodată punctele lui forte, etalau o definire clară şi o formă deosebită. Nu avea puncte slabe. Era cel mai bun culturist din lume.

O FUNDAŢIE PUTERNICĂ

Arnold a început antrenamentele la vârsta de 15 ani. Deşi s-a concentrat întotdeauna asupra culturismului, voia ca muşchii lui să nu fie doar estetici, ci să dea şi impresia de forţă. Antrenamentele grele de haltere au fost parte integrantă din programul lui încă de la bun început. A inteles că trapezul şi erectorii spinali se dezvoltau cel mai bine cu mişcări ca smulsul şi aruncatul. Arnold executa serii deosebit de intense, de cinci, trei sau, uneori, chiar de o singură repetare.

„Forţându-mi limitele”, scria el în cartea apărută în 1985, Noua Enciclopedie a Culturismului Modern. „Am contrabalansat antrenamentele cu multe repetări şi greutăţi mai mici, majoritare în programul meu. După mai puţin de un an de antrenament, Arnold s-a prezentat la primul său concurs. O competiţie de haltere ţinută într-o berărie (!) şi organizată de Uniunea de Atletism din Graz, oraşul său natal. A ridicat 68 de kilograme.

„APLAUZELE AU AVUT UN EFECT NEIMAGINAT”

Mulţimea a început să-l încurajeze zgomotos, după cum mărturiseşte Arnold în autobiografia sa din 2012, Total Recall. „Aplauzele au avut un efect cum nu mi-aş fi imaginat niciodată”. Impulsionat de încurajările publicului, Arnold a ridicat 85 la următoarea încercare – „cu 17 kilograme mai mult decât încercasem vreodată.

Am descoperit că performanţa mea era mult, mult mai bună în faţa spectatorilor”. După acest moment, Arnold a mai câştigat alte concursuri de forţă, inclusiv Campionatul Internaţional de Powerlifting şi concursul anual de ridicat pietre din München. La acesta din urma, a ridicat un bolovan de 254 de kilograme. Fara incalzire

Spre sfârşitul anilor ’60, Arnold cântărea aproape 114 kilograme, putea să împingă 236 de kilograme din culcat, şi avea un fizic care, deşi lipsit de o definiţie perfectă, era fără îndoială herculean. Bineînţeles, faptul că Arnold a cochetat cu halterele l-a ajutat pe acesta să-l cunoască pe Franco Columbu, viitor Mr. Olympia, pe care l-a încurajat de altfel să încerce culturismul. După cum scrie Arnold în Enciclopedie, „Şi eu şi Franco am început ca halterofili. Acest lucru care ne-a conferit acea densitate musculară care le lipsea culturiştilor care nu făcuseră antrenamente de forţă.”

MUŞCHI DE FILM ŞI CAP DE POLITICIAN

Pe când cariera cinematografică a lui Arnold lua avânt în ultima parte a anilor ’70, antrenamentele sale au început să fie adaptate exact tipului de fizic de care Arnold avea nevoie pe ecran. După cum a declarat revistei Men’s Fitness în 2012. „Când am filmat Stay Hungry, regizorul Bob Rafelson m-a pus să slăbesc aproape 15 kilograme.

Deci două treimi din antrenamentele mele erau bazate pe exerciţii cardio, aerobice, şi numai o treime pe ridicat greutăţi. ” La polul opus, când a jucat în Conan Barbarul, „voiau să arăt ca un tip puternic, care şi-a sculptat corpul prin luptă şi muncă grea. Trebuia să fiu mare şi puternic, dar nu aşa de definit, aşa că m-am antrenat mai mult cu greutăţi mari.”

PRIMII ANI DE CARIERA AI LUI ARNOLD

În general, în primii ani de carieră cinematografică, Arnold s-a antrenat mai mult în sistem circuit. Greutăţi relativ mici, câteodată executând şase exerciţii la rând fără pauză între ele. Ritmul alert îi păstra pulsul ridicat, permiţându-i să ardă mai multe calorii şi să-şi menţină definirea, pompându-şi în acelaşi timp eficient fiecare grupă musculară.

I-a îngăduit de asemenea să-şi termine antrenamentele în mai puţin de o oră, ceea ce însemna că îi era mai uşor să-şi programeze călătoriile şi filmările. Arnold era renumit pentru că cerea să îi fie adusă o rulotă uriaşă pe platourile de filmare, unde să se poată antrena în pauzele dintre scene. Îşi invita de asemenea colegii de platou să se antreneze cu el, inclusiv fostul luptător Jesse Ventura.

În 1997, Arnold a suferit o operaţie menită să îi repare o valvă de la inimă. Doctorii l-au avertizat să reducă intensitatea antrenamentelor pe viitor. În 2003 a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală în urma unui accident survenit în timpul filmărilor la Terminator 3. Acelaşi umăr i-a fost operat din nou în 2012. În calitate de guvernator al Californiei din 2003 până în 2011, Arnold s-a bazat mai mult pe exerciţii cardio, pentru a-şi menţine sănătatea inimii şi a arde grăsimea.

Deşi vârsta şi accidentările au devenit noi piedici în calea antrenamentelor cu greutăţi antrenamentul lui din ultimii ani, Arnold este încă într-o formă incredibilă, cu o musculatură şocant de bine dezvoltată pentru un tip de 70 de ani. Dovada sunt ultimele sale filme şi pozele făcute de paparazzi. Încă îşi mai efectuează multe dintre cascadorii. In fiecare zi este implicat într-o formă sau alta de activitate fizică. „Visul meu este să trăiesc veşnic”, ne-a spus. „Dar mă îndoiesc”. Şi a continuat cu un hohot de râs.

…CU CUVINTELE LUI ARNOLD

Când am început să ridic greutăţi, în 1962, mama mea a început să plângă, spunând „Oare cu ce am greşit? Băiatul meu are pereţii camerei plini de poze cu bărbaţi dezbrăcaţi, cu trupurile unse cu ulei, în timp ce toţi colegii lui au pe pereţi poze cu fete”.

La ședințele cu părinții de la şcoală, noi, copiii, stăteam în clasă, iar părinţii noştri stăteau în spate. Când profesorul mă critica sau se plângea că nu învăţ, tatăl meu se ridica, venea în faţă şi îmi ardea o scatoalcă. La fel procedau şi ceilalţi părinţi cu copiii lor.

După concursul Mr. Universe 1968 din Londra, am primit o telegramă de la Joe Weider. Scria „felicitări. vreau să vii în America să concurezi la Mr. Universe”. Reacţia mea a fost gen „Când e următorul avion spre America?”.

În copilărie eram destul de singuratic. Acum văd ca pe un avantaj faptul că stăteam singur cu gândurile mele ore întregi, zi de zi. Asta mi-a dat o şansă să mă gândesc bine ce vreau să fac şi să-mi definesc şi să-mi vizualizez scopurile.

Joe (Weider) avea obiceiul de a-ţi termina propoziţiile în locul tău. Şi, pentru că Joe era Joe, dacă el termina o idee, ideea devenea a lui pe de-a-ntregul.

Cred că Joe mă privea ca pe fiul pe care nu l-a avut niciodată. Şi îi datorez atât de mult pentru că m-a adus în America. Dacă nu ar fi fost ajutorul lui Joe, nu aş fi reuşit niciodată să am viaţa pe are o am.

În „Pumping Iron” am avut ocazia să interpretez una dintre ce le mai grozave personalităţi – eu însumi.

Când aveam 15 ani, credeam că Weider Research Clinic era un uriaş centru de cercetare, undeva prin California, legat de industria cinematografică şi plin de tipi care vroiau să devină Hercule.

La ediţia din 1972 a concursului Mr. Olympia (pe care Arnold a câştigat-o destul de controversat – n.r.), la Essen, Sergio Oliva nu şi-a dat seama că eu, având pielea mai albă, o să fiu mult mai vizibil pe scenă, în timp ce el nu ieşea prea mult în evidenţă faţă de peretele întunecat din spatele nostru.

Niciodată nu va mai exista un al doilea Sergio – pot garanta asta. Nimic din ce a urmat după el nu a mai fost atât de autentic. El era originalul. Era „Mitul”.

Începând cu anul 1970, singurul meu instinct a fost acela de a câştiga: de a elimina orice competitor, de a distruge orice adversar şi de a merge mai departe fără nici o ezitare. Eram un adevărat Terminator cu mulţi ani înainte de a face filmul.

Pomparea de la antrenament este o senzaţie orgasmică. E grozav, nu-i aşa? (Poate de aceea Arnold era adeptul unor şedinţe foarte lungi de antrenament, de două ori pe zi, şase zile pe săptămână).

Oamenii spun că am acel „ceva”, indiferent ce ar fi acel „ceva”. Personalitatea mea este o combinaţie de bucurie de a trăi, curiozitate şi nevoia de a-i distra de ceilalţi şi de a fi în central atenţiei. Conform zodiacului, un Leu tipic.

Jim Lorimer şi cu mine lucrăm împreună de 47 de ani. Întotdeauna am avut nevoie doar de o strângere de mână, fără contracte. Iar încrederea pe care o avem unul în celălalt continuă să reziste.

Se vorbea la un moment dat de o continuare a filmului „Gemenii”, din 1988, în care eu jucam rolul fratelui geamăn al lui Danny DeVito. Ideea era să fi fost tripleţi, iar al treilea frate să fie Eddie Murphy. Parcă şi văd posterul. „Au mai găsit unul! Tripleţi! Doar mama lor îi poate deosebi!”

În „Poliţist de grădiniţă” am jucat rolul unui virgin. A fost nevoie de o grămadă de efort actoricesc pentru rolul ăla.

În anii ’80 încercam mereu să-l depăşesc pe Sylvester Stallone în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică; sau în privinţa numărului de arme grozave dintr-un film; sau câte victime făceam într-un film; cine îşi termina adversarul într-un mod mai şocant sau mai amuzant; cine făcea mai mulţi bani cu fiecare film. Era o competiţie intensă, nebunească, un adevărat război, din anumite puncte de vedere.

Când am venit în America, în 1968, Sly a fost profesorul meu de engleză.

Am refuzat un rol în filmul „The Rock” (apărut în 1996), care i-a avut în rolurile principale pe Sean Connery şi pe Nicolas Cage. Nu aveam încredere în scenariu. Şi uite că a fost un succes.

Ceea ce e interesant la un eşec e că acesta oferă lecţii de viaţă mai importante decât o victorie. Dacă reuşeşti, nu stai să te gândeşti şi la alte abordări, la alte căi de a reuşi.

Când cineva îmi spune că vrea să-mi trimită o scrisoare şi mă întreabă pe ce adresă s-o trimită, îi spun să scrie pe plic doar „Arnold – planeta Pământ”. Scrisoarea ajunge întotdeauna la mine.

Îţi poţi imagina cum m-am simţit când mi-am dat seama că un puşti care a plecat din Austria a ajuns să stea cu Nelson Mandela în celula lui din Robben Island şi să-l ajute să aprindă o simbolică Flacără a Speranţei, în deschiderea Jocurilor Olimpice Speciale din 2001?

Îi cunosc foarte bine pe ziarişti. Mă culc cu o ziaristă. (despre Maria Shriver)

Ştii, pe lângă lucrurile bune pe care le-a făcut, Bill Clinton va fi întotdeauna cunoscut pentru două lucruri. Unul e faptul că a declarat că fumează, dar nu trage în piept. Al doilea e scandalul sexual din Biroul Oval.

DRAGOSTEA ŞI RECUNOŞTINŢA MEA FAŢĂ DE SPORT SE BAZEAZĂ PE FAPTUL CĂ TOT CE AM REUŞIT ÎN VIAŢĂ A PORNIT DE LA CULTURISM .

Totul s-a întâmplat cum fusese scris. Pur şi simplu mi s-a ivit ocazia. A fost ca şi cum destinul mi-ar fi spus „Haide, ce mai aştepţi, o invitaţie scrisă?” (se referă la momentul suspendării lui Gray Davis din funcţia de guvernator, în 2003, când Arnold a profitat de oportunitate şi a câştigat alegerile care au urmat).

În prima zi după ce am fost ales guvernator, am intrat în birou şi mi-am spus „Bine, am câştigat alegerile, acum ce naiba fac?”

Nu există nici o şcoală care să te înveţe cum să fii guvernator. Să stai în biroul acela imens, în clădirea aceea plină de istorie… aşa ceva poate fi puţin copleşitor.

Vin dintr-o ţară în care toată lumea are asigurare de sănătate, aşa că faptul că în California 8 milioane de oameni nu aveau nici un fel de asigurare medicală era total inacceptabil pentru mine.

Sondajele de opinie dinaintea alegerilor nu înseamnă nimic. Ca sportiv ştiu ce înseamnă forma de vârf. Ca sportive profesionist, poţi să nu fii în cea mai bună formă în perioada necompetiţională, dar pe măsură ce se apropie concursul începe planificarea pentru a-ţi atinge forma de vârf în ziua în care urci pe scenă. Aşa că nu mă interesează pe ce loc sunt dacă nu e nici un concurs.

De-a lungul celor şapte ani cât am fost guvernatorul Californiei, am renunţat poate la 200 de milioane de dolari din posibile roluri în filme şi am cheltuit 40 de milioane din banii mei, pentru fonduri electorale şi propuneri legislative.

Dieter Rauter (dublura lui Arnold din filme şi un prieten apropiat al acestuia) se poartă foarte frumos cu mama lui… nu se duce niciodată acasă.

Nu banii te fac fericit. Acum am 50 de milioane de dolari, dar eram la fel de fericit şi când aveam 48 de milioane.

Am văzut filmul „See Arnold Run” (filmul din 2005 despre viaţa lui Arnold, cu Roland Kickinger în rolul tânărului Arnold şi Jürgen Prochnow în rolul lui Arnold la maturitate), şi m-am supărat. Ce spune asta despre talentul meu actoricesc? Adică e un film despre mine, şi nici măcar nu m-au chemat pe mine să joc în rolul meu.

Curajul politic nu e acelaşi lucru cu o sinucidere politică.

Pentru „Eroi de sacrificiu 2” (avându-i în rolurile principale pe Arnold, Sylvester Stallone, Bruce Willis, Jason Statham, Jet Li, Dolph Lundgren, Chuck Norris şi Jean-Claude Van Damme) producătorii i-au chemat pe toţi actorii de filme de acţiune cu vârste cuprinse între 30 şi 100 de ani.

Sunt mereu interesat de idei noi. Sunt ca un burete, gata să absorb orice informaţie nouă. Am o permanentă foame de cunoaştere, de experienţe noi.

Sunt o persoană căreia nu îi place să privească înapoi. Vreau să privesc doar înainte. Vreau să merg doar înainte.

Nu vreau să mă ciupesc prea tare, pentru că nu aş vrea să mă trezesc şi să-mi dau seama că totul a fost doar un vis. Îţi poţi imagina? Mă trezesc la 5 dimineaţa şi cineva mă zgâlţâie spunându-mi „Trezeşte-te Arnold, trebuie să-ţi începi tura la oţelărie”.

Cules de Peter McGough  www.muscleandfitness.ro

Publicat pe Lasă un comentariu

VIZIBILITATEA CULTURISMULUI

VIZIBILITATEA CULTURISMULUI ŞI IMAGINEA „CULTURISTULUI”. Ghilimelele din titlu au rolul de a atrage atenţia asupra corelaţiei dintre două categorii de indivizi, aparent sinonime, dar care în realitate sunt percepute prin prisma unei contradicţii în termeni: cei care care fac culturism, şi cei care sunt culturişti – iar definiţia culturistului, cu sau fără ghilimele, se referă mai puţin doar la o activitate sportivă şi mai mult la un mod de viaţă. În linii mari, trăim în vremuri contradictorii din punctul de vedere al exerciţiului fizic. Umanitatea pare să aibă o atitudine bipolară faţă de sport în general: pe de o parte, există numeroase sporturi care s-au transformat în adevărate obsesii, sprijinind industrii de miliarde de dolari şi având milioane de susţinători pretutindeni în lume. Pe de altă parte, există tabloul trist al diabetului juvenil, al unei adevărate epidemii de inactivitate fizică, obezitatea fiind doar cel mai evident efect al acesteia.

Bineînţeles, dacă ne referim la sporturi de masă, cu cele mai numeroase legiuni de împătimiţi, „sportul rege” rămâne considerat fotbalul. Dar dacă ne gândim la numărul celor care practică efectiv un sport, oare locul „sportului rege” nu a fost ocupat între timp de antrenamentele cu greutăţi? Indiferent de termenul folosit – culturism, fitness sau orice eufemism pentru „trasul de fiare” – antrenamentul cu greutăţi reuneşte, cred, cei mai mulţi adepţi. În orice oraş, numărul celor care se relaxează jucând fotbal şi tenis, înotând sau practicând arte marţiale păleşte în comparaţie cu numărul uriaş de tineri şi vârstnici care umplu până la refuz toate sălile de fitness.

Oricine poate fi un culturist!

Cu toate acestea, mulţi refuză să creadă că un ciclist, de exemplu, poate face şi culturism. De ce? Pentru că imaginea respectivului ciclist nu corespunde cu percepţia socio-culturală a culturistului; vorbim aici de un paradox, de diferenţa menţionată mai sus, între a face culturism şi a fi culturist. Deşi este practicat de mase atât de largi, culturismul promovează – prin revistele de specialitate, emisiuni TV sau filme – un anumit tip de fizic, unul care de multe ori reprezintă un ideal imposibil de atins de către 99,9% din cei care efectuează, oricât de intens, antrenamente tipice de culturism. Deci, avocatul care merge la sală de trei ori pe săptămână sau studentul care poate ajunge mai rar la sală nu au absolut nici o şansă de identificare la vreun nivel cu aşa-numiţii „monştri din reviste”.

Astfel, aparent ciudat, majoritatea covârşitoare a celor care practică sportul numit culturism nu se consideră culturişti. Parţial, această „negare” este indusă de lipsa unui confort psihologic legat de progresele fizice realizate, mai ales în cazul raportării la dezvoltarea remarcabilă pe care o etalează profesioniştii din reviste. Bombardat în permanenţă de imaginea unor atribute fizice ieşite din comun, individul îşi crează propriul set de complexe. Una dintre trăsăturile care diferenţiază în mod clar culturismul de orice alt sport este vizibilitatea, cuplată de cele mai multe ori cu o conştientizare exagerată a propriilor progrese (sau lipsa acestora) şi cu un caracter oarecum demonstrativ.

Oricine aude că faci culturism se aşteaptă, mai în glumă mai în serios, să fii o versiune mai mult sau mai puţin reuşită a lui Arnold Schwarzenegger. Oricine află că mergi la sală te roagă să-i arăţi bicepsul. Un şahist nu este niciodată rugat să care cu el peste tot o tablă de şah pentru a-şi demonstra măiestria. Un baschetbalist nu duce cu el o minge şi nici nu este invitat să arunce la coş, ad-hoc. Gimnastică? Înot? Călărie? Tenis? Nici un astfel de sport nu impune vreun fel de presiune asupra practicanţilor în afara sălii de antrenament, bazinului, manejului sau terenului de joc. Şi acest lucru se întâmplă pentru că, spre deosebire de culturism, nici unul dintre aceste sporturi nu are capacitatea de a modifica atât de drastic aspectul fizic al celor care le practică, deci nici cei din jur nu au aşteptări în acest sens.

Promovabilitatea culturismului

Dacă vorbim de modificarea aspectului fizic prin culturism/ fitness, trebuie menţionat, din nou, acelaşi aspect fundamental: când termenii de comparaţie se regăsesc în fizicurile expuse în revistele de specialitate, în filme sau la televizor, în mod automat se creează o discrepanţă majoră între rezultatele individului obişnuit şi aşteptări (atât din partea lui, cât şi din partea celor din jur). În primul rând, imaginea culturistului promovată în cultura de masă este una artificială. Nici măcar campionii culturismului profesionist nu arată mereu ca în paginile revistelor, pe scena concursurilor, la televizor sau în filme. De regulă, sunt fotografiaţi, filmaţi sau intervievaţi când sunt în formă de vârf – pe lângă calităţile musculare propriu-zise, sunt bronzaţi, şi trec printr-o adevărată cosmetizare a înfăţişării lor, din cap până în picioare.

Din motive complexe, această formă poate fi păstrată doar câteva săptămâni pe an (poate câteva luni, în cazuri extreme). Pe lângă acestea, respectivii campioni au fost binecuvântaţi cu o moştenire genetică deosebită, beneficiază de ultimele generaţii de suplimente nutritive, fac antrenamente cu adevărat monstruoase, sunt experţi în diete, investesc sume enorme în pregătire şi da, de multe ori apelează la „substanţe interzise” (nu îşi are locul aici o discuţie despre folosirea steroizilor în culturism, deşi proeminenţa acestei teme în mass-media se datorează în mare măsură tot vizibilităţii deosebite de care beneficiază acest sport şi reprezentanţii săi, iar frecvenţa cazurilor de dopaj din baseball, fotbal american sau ciclism este cel puţin la fel de ridicată).

Dacă însumăm toate aspectele enumerate mai sus, se observă că orice comparaţie între individul obişnuit care se antrenează cu greutăţi şi aceşti exponenţi ai culturismului (de regulă profesionişti sau semi-profesionişti) are, de la bun început, darul de a naşte frustrări, atât prin prisma perspectivei individului, cât şi din cauza aşteptărilor, evident exagerate, ale celor din jur. De aceea se ajunge nu de puţine ori la situaţia paradoxală când cineva se simte literalmente jenat dacă este văzut în sala de antrenament, iar răspunsul la întrebarea „Te-ai apucat de culturism?” devine o tentativă ezitantă de a scuza un eşec imaginar sau lipsa unor progrese impresionante, cel întrebat minimalizând verbal implicarea în antrenamente, timpul petrecut în sală, scopul legat de propria înfăţişare sau interesul pentru sport, sau caută explicaţii fantasmagorice pentru prezenţa în sala de culturism.

De multe ori, respectivul argumentează că face fitness, nu culturism (deşi fitness-ul este o „rudă” foarte apropiată a culturismului, iar în ultimul deceniu, odată cu explozia numărului de sisteme de antrenament, de la crossfit la antrenamentele funcţionale, linia de demarcaţie între culturism şi toate sub-ramurile pe care care le-a generat este extrem de maleabilă).

arnold schwarzenegger

Dincolo de definiţii şi abordări, însă, în principiu, dacă mergi la sală şi ridici greutăţi, înseamnă că faci culturism. Chiar dacă pe buletin nu scrie „Schwarzenegger”. Singura comparaţie valabilă şi rezonabilă care ar trebui făcută este cea între fizicul dinainte de începerea antrenamentelor şi cel dobândit după o anumită perioadă de antrenamente.

Iar singura lecţie de la sportivii profesionişti sau actorii de pe marele ecran ar trebui să fie plăcerea cu care aceştia se antrenează; odată ce ai descoperit plăcerea de a te antrena, motivaţia intrinsecă preia rolul de motor fizic şi psihic, pe termen lung, şi garantează un anumit nivel al progresului. În contextul antrenamentelor cu greutăţi, deloc de neglijat este aspectul legat de sănătate – pe lângă gama extrem de largă de exerciţii pentru întregul corp, acest sport impune şi o serii de principii nutriţionale, general valabile, dieta cu conţinut relativ scăzut de grăsimi şi carbohidraţi fiind benefică pentru sănătate şi longevitate, mai ales în cazul monitorizării atente a consumului zilnic de calorii.

Dacă ţinem cont de coordonatele culturii de masă, culturismul este omniprezent, Hollywood-ul fiind epicentrul promovării unui fizic antrenat (vorbim aici de date fizice acceptate universal drept estetice, nu despre extremele culturismului competiţional). Un exemplu care demonstrează clar amploarea globală a acestui sport, dincolo de întreaga galerie de „actori cu muşchi” – Arnold, Stallone, Van Damme şi mulţi alţii – este unul pur financiar, şi reflectă interesul marelui public pentru beneficiile culturismului: în 2013, Dwayne Johnson („The Rock”) a fost cel mai bine plătit actor din lume.

Bineînţeles, prestaţia actoricească a avut un rol incontestabil în cadrul acestui record de box-office, dar atributele fizice ale actorului (datorate pasiunii pentru culturism) nu pot fi trecute cu vederea. Rolul actorilor de acest calibru îl include şi pe acela de popularizare la nivel global a antrenamentelor, şi motivează milioane să fie sănătoşi, activi şi în formă. Din nou, dacă vorbim de situaţia la nivel global, România alege să facă şi aici o notă discordantă, în buna tradiţie a instituţionalizării anormalului.

În cadrul autohton, nu de puţine ori atins parcă de un condei suprarealist, sportivii sunt nu doar neglijaţi (excepţie făcând poate fotbaliştii), ci chiar priviţi cu un amestec de curiozitate şi amuzament. Într-o ţară în care sportul naţional pare să fie sedentarismul, iar comoditatea este ridicată adeseori la rang de artă, oricine e dispus să transpire ore la rând într-o sală de antrenament devine în mod automat, pentru mulţi, o abatere de la „normă” sau o ţintă pentru ironii gratuite.

Cei care fac culturism se află, cu precădere, în vizorul celui mai important segment al populaţiei, pentru care împinsul cărucioarelor de cumpărături în supermarket-uri reprezintă unica formă de exerciţiu fizic. O mamă care îşi umple sacoşa cu ciocolată şi sucuri pentru copilul deja supraponderal nu reprezintă un punct de interes; în schimb, un culturist la un nivel mai ridicat de dezvoltare conform criteriilor acestui sport devine repede un veritabil magnet pentru priviri mirate şi comentarii.

Mass-media îşi aduce cu simţ de răspundere aportul la acest fenomen: în rarele cazuri în care culturiştii apar la televizor (de regulă, doar pentru a augmenta senzaţionalismul unei ştiri despre accidente legate de abuzul de steroizi, şi aproape niciodată pentru a anunţa publicul larg că mai avem un campion mondial…) sunt priviţi ca nişte curiozităţi, buni mai degrabă pentru circ.

Ba mai mult, sunt ridiculizaţi în emisiuni televizate – exemplul care îmi vine acum în minte este cel al lui Mircea Badea, deşi mi se pare cel puţin ironic că un personaj media obsedat de antrenamente, care se lăuda nu de mult la televizor cu perimetrul braţului şi care e convins că şpagatul între scaune este o abilitate definitorie pentru orice performanţă umană, afişează un discurs de-a dreptul condescendent când vine vorba de cei care se antrenează cu greutăţi (discurs care s-ar regăsi perfect, de altfel, în parabola cu vulpea şi strugurii acri…).

Trecând însă peste disfuncţionalităţile din mass-media sau atitudinea ignorantă a populaţiei largi, trebuie menţionat un fapt extrem de important: antrenamentele cu greutăţi sunt o soluţie la îndemâna oricui, în materie de exerciţiu fizic, aspect şi sănătate, datorită multitudinii de alternative pe care le oferă. Pentru a da doar un exemplu: Coreea de Sud se află printre primele ţări din lume în ceea ce priveşte speranţa de viaţă, iar peste 70% din populaţie are abonament la sală. România, cu mult sub media mondială, alege să privească antrenamentul cu un aer de superioritate, complăcându-se într-un tip de pseudo-înţelepciune mioritică cu iz de inutilitate.

Numeroase studii ştiinţifice demonstrează clar beneficiile cardiovasculare şi metabolice ale antrenamentelor cu greutăţi. Informaţii detaliate despre programe de antrenament şi nutriţie pot fi găsite cu uşurinţă în revistele de specialitate sau pe Internet. De asemenea, există şi la noi în ţară un număr din ce în ce mai mare de antrenori personali, dieteticieni, specialişti în diverse sisteme de antrenament; sălile de forţă sunt utilate cu aparatură modernă, iar suplimentele nutritive, de o calitate din ce în ce mai bună, sunt simplu de procurat. Adaptabilitatea impresionantă a antrenamentelor cu greutăţi reprezintă un avantaj major: programul individual poate fi alcătuit în funcţie de gen, vârstă, nivel de dezvoltare, scopuri, timpul avut la dispoziţie, precum şi eventuale constrângeri (de ordin medical sau de altă natură). Culturismul este un sport sigur – chiar foarte sigur, în comparaţie cu multe altele – şi nu implică vreun efort financiar deosebit.

Până la un anumit nivel, poate fi practicat şi acasă; ce contează cu adevărat, pe termen lung, e constanţa în antrenamente, iar la rândul ei constanţa e alimentată de un anume grad de motivaţie, plăcere şi confort psihic. Şi vestea cu adevărat bună e că poţi face culturism fără să fii culturist în sensul schwarzeneggerian al cuvântului, doar din plăcere, fără obligaţii – excepţie făcând poate cele autoimpuse, fără frustrări sau complexe. Şi pentru beneficiile multiple ale acestui sport, atât în planul fizic, cât şi în cel mental – putere de concentrare şi capacitate de vizualizare. Indiferent de cât de modeste sunt rezultatele, orice practicant, al oricărui sport, se va simţi mult mai bine în pielea lui şi va fi mult mai sănătos decât cei care se bazează pe mânuirea telecomenzii şi scotocitul în punga de chipsuri drept unice forme de exerciţiu fizic.