Interviu cu Oana Hreapcă
Cultura contemporană pare să pună pe un piedestal fitness-ul şi idealul unei vieţi sănătoase: sălile sunt arhipline, concursurile sunt din ce în ce mai numeroase (deşi numărul concurenţilor pare să fie din ce în ce mai scăzut, dar asta e altă poveste), iar categoriile se diversifică mereu – pe lângă culturism, avem acum bodybuilding clasic, physique, fitness, figure, bikini… O singură rotiţă din angrenajul fitness-ului modern pare să nu funcţioneze perfect: culturismul feminin.
În 2013, categoria feminină de la Olympia a fost desfiinţată, organizatorii motivând această decizie prin scăderea interesului din partea publicului (deşi culturismul feminin a avut, are şi va avea întotdeauna fani dedicaţi). Dincolo de aspectul pur competiţional, imaginea culturismului feminin este una înconjurată de controverse şi critici. Culturistele sunt criticate pentru că îşi pierd feminitatea, îndepărtându-se de idealul de frumuseţe acceptat – şi impus – de societate, şi pentru că „exagerează cu masa musculară”.
De parcă nu ar fi suficient ca „opinia publică” să se manifeste hiper-critic la adresa fetelor/ femeilor care fac culturism, o mulţime de practicanţi ai culturismului sunt la fel de acizi în comentarii, în privinţa descrierii culturistelor – dacă nu pot aprecia criteriile strict estetice, indiferent cât de subiective sau artificiale ar fi acestea, ar trebui să poată aprecia măcar latura strict sportivă. Reducând la extrem, în culturism e vorba de muşchi, nu? Faci culturism? Deci te interesează muşchii. În consecinţă, ar trebui să priveşti admirativ culturistele, pentru că înţelegi cât de greu e să acumulezi masă musculară – chiar sprijinit de sistemul hormonal masculin, darămite de cel feminin – şi ce sacrificii uriaşe se ascund muşchii culturistelor. Mai ales dacă eşti un tip relativ firav, care merge la sală şi ridică greutăţi, ar trebui să priveşti cu un respect sporit o fată cu muşchi, şi să încerci mai degrabă să înveţi de la ea (în mod clar, ştie mai multe decât tine despre antrenament şi nutriţie) decât să o critici că „e prea mare”.
Ideea că practicantele acestui sport îşi pierd feminitatea are probabil şi o altă sursă, în afară de un sistem de valori estetice dereglat de articificialitatea culturii media – cealaltă sursă este, cred, un soi de nesiguranţă, o teamă inconştientă de inversarea ierarhiei „fireşti” dintre El şi Ea (imaginea înrădăcinată adânc în mentalul colectiv este a unui El puternic, în timp ce Ea este fragilă şi are nevoie de protecţie).
De prisos să menţionăm că acest concept reprezintă o permanentă reiterare a principiilor patriarhale de care societatea modernă promite de câteva decenii să se despartă, punând un semn de egalitate, o dată pentru totdeauna, între potenţialul ierarhic al bărbatului şi cel al femeii. În plus, culturismul pare a fi singurul sport care atentează la ideea de feminitate; eu personal nu am auzit ca femeile care practică aruncarea ciocanului, discului sau suliţei să fie criticate pentru vreo lipsă de feminitate, deşi fizicul lor seamănă extrem de mult cu cel al celor mai masive culturiste profesioniste – dimpotrivă, de regulă comentariile bărbaţilor sunt de genul „Uite ce forţă are, pentru o femeie”.
La fel în cazul halterelor, canotajului, atletismului. Deci, problema nu e absenţa sau prezenţa muşchilor, nici forţa; e vorba de vizibilitate. Faptul că o culturistă şi arată ca şi cum ar fi foarte puternică, în orice context, lezează nişte sensibilităţi, orgolii sau frustrări masculine. Iar întregul campionat de aruncat-la-ţintă-cu-critica, organizat ad-hoc în fiecare peisaj cu culturiste, are loc, paradoxal, pe fondul unei tendinţe mondiale de încurajare a toleranţei, a înţelegerii diversităţii, de acceptare a frumuseţii în toate formele ei; aparent, multiculturalismul integrator promovat la nivel conceptual pretutindeni pe glob nu include şi culturismul feminin, preferând să plaseze asupra muşchilor un semn mare cu „rezervat bărbaţilor”.
Mai există de asemenea ideea că femeile care fac culturism reprezintă ceva „extrem” – or, „extrem” este un concept des întâlnit în cultura de masă contemporană, dacă ne gândim doar la exemplul cel puţin la fel de extrem al modelelor anorexice, recompensate pentru acest extremism cu milioane de dolari şi statut de formator de opinie pentru aspectul lor fizic complet nesănătos din punct de vedere medical. Ba mai mult, sunt propuse drept idealuri de frumuseţe, devenind sursa a nenumărate probleme în rândurile adolescentelor mult prea grăbite în a asocia anorexia cu succesul. Această extremă este celebrată, în timp ce extrema culturismului feminin este ţinta unor ironii facile. Dar, şi aici, culturistele îşi dezvăluie calităţile, pentru că sunt destul de puternice şi pentru greutăţile din sală şi pentru greutăţile din afara ei, şi, din fericire, nu sunt vulnerabile nici la comentarii gratuite nici la glume nesărate. De fapt, în procesul determinării idealurilor estetice, organizat de tribunalul oamenilor care se pricep la orice şi la nimic, au nevoie doar de pledoaria ascunsă în întrebarea retorică a lui Arnold: „Dacă femeile cu muşchi arată ca nişte bărbaţi, atunci bărbaţii fără muşchi arată ca nişte femei?”
Partea bună e aceea că toate culturistele au parte de un nivel semnificativ de apreciere, iar dacă vorbim de culturismul feminin la nivel înalt, în cele ce urmează aş vrea să o cunoaşteţi mai bine pe Oana Hreapcă. Pe lângă experienţa îndelungată şi rezultatele impresionante în culturism, o recomandă plăcerea de a-i ajuta pe alţii şi de a promova sportul, nu doar prin evidenta calitate de ambasadoare a culturismului – orice vizită la orice supermarket ar putea fi considerată o veritabilă reclamă pentru practicarea fitness-ului – dar şi prin evenimentele pe care le organizează. În sala de antrenament emană mereu energie pozitivă, şi – un lucru destul de „bizar” pentru o sportivă care se pregăteşte pentru concursuri profesioniste – e dispusă să-şi sacrifice setul ei pentru a ajuta pe altcineva. În plus, când profesionista IFBB care îţi zâmbeşte din posterul cu Phil Heath, Mr. Olympia, îţi arată execuţia a unui exerciţiu, descoperi cu uimire că există mai multe feluri de „corect” şi incredibil de multe feluri de „eficient”.
I: De la ce vârstă ai început antrenamentele de culturism? Ai practicat şi alte sporturi?
O: Culturismul l-am început la modul serios in 2005, când aveam 23 de ani, sub îndrumarea soţului meu, Gică Hreapcă. Am practicat sportul de performanţă de la 13 ani, dar am început în oraşul meu natal, Roman, sub îndrumarea prof. Emilian Floroiu – atletism, aruncări, fiind multiplă campioană naţională şi participantă la Campionatul Mondial de juniori la aruncarea ciocanului in 2009, Polonia. În 2000, când am început Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport la Universitatea Alexandru Ioan Cuza am incercat să mai continui, dar nu aveam bază pentru aruncări, aşa că uşor, uşor m-am reprofilat, începând să practic halterele cu antrenorul şi soţul meu, Gică Hreapcă. Între timp am mai cochetat şi cu puţin rugby, sub îndrumarea prof. Varse Laurenţiu.
I: La ce vârstă ai început să concurezi şi care sunt rezultatele de care eşti cea mai mândră?
O: Am început să concurez încă din 2001,dar eu practicam atunci halterele, ajunsesem în scurt timp medaliată la Campionatele Naţionale, primul meu concurs pentru care m-am şi pregătit cu adevărat a fost Campionatul Naţional de Seniori din 2006, Oneşti, unde am câştigat categoria,open-ul dar şi categoria perechi împreună cu Benone Palici. Asta m-a motivat pe mai departe şi deşi nu am calităţile necesare acestui sport, cu multă muncă şi perseverenţă am reuşit să demonstrez pe parcursul anilor că pot face parte din topul mondial. După multe participări internaţionale, unde am ieşit multiplă vicecampioană mondială şi campioană europeană la diferite federatii: NAC,WABBA,WBPF,IBFA, în 2012 am reuşit să câştig Campionatul Mondial NABBA, Irlanda. Deoarece culturismul feminin s-a eliminat din competiţiile majore din 2013, s-a creat o nouă federaţie pentru culturismul feminin, condusă de Jake Wood, care promovează împreună cu Tim Gartner culturismul feminin şi îl susţine, aşa că în 2017 s-a organizat primul Campionat Mondial de Amatori în Chicago IFBB ,cu 3 categorii, unde am avut şansa sa particip şi să câştig atât categoria cât şi open-ul şi m-am calificat la competiţia cea mai importantă, respectiv Rising Phoenix Wings of Strength Women World BodyBuilding IFBB, (competitia care ţine locul la Miss Olympia la culturism feminin), competiţii pentru care m-am pregătit şi sub îndrumarea Alinei Popa, cea mai valoroasă culturistă româncă, locul 2 la Miss Olympia. Bineînţeles că ultima competiţie a fost ceva la care nici nu visasem să ajung, vorba aia să concurezi cu idolii tăi, cred că e ceva ce rar se întamplă.
I: Ai idoli în acest sport? Ştiu că îmi povesteai la un moment dat de momentul în care te-ai întâlnit cu Lenda Murray (Miss Olympia) – în plus, la sală este un poster cu tine şi Phil Heath. Cum sunt în realitate cei doi?
O: Da, desigur, ca orice persoană care pune pasiune şi este reprezentativă pentru acest sport mă motiveaza, când am început culturismul prima persoana care m-a influenţat a fost Lenda Murray, apoi concurând mi-a plăcut foarte mult de Monica Mureşan, Campioana Mondiala absolută, şi de Alina Popa, cu care ulterior am colaborat şi suntem şi bune prietene. Da, am avut şansa să mă antrenez pentru scurt timp în aceeaşi sală cu foarte mulţi profesionişti, printre care şi Phil Heath, sala unde se antrenează şi antrenează şi Alina. Cu el nu am vorbit prea mult, dar mi-a facut o impresie bună si am fost onorata să-l cunosc şi să fac fotografii cu el. Cât despre Lenda, deşi nu mai concurează de ceva ani, este foarte implicată în promovarea culturismului feminin şi este o prezenţă foarte placută, o persoană simpatică, volubilă şi modestă, un om deosebit .
I: Cum e să fii culturistă în România? Care e percepţia generală asupra culturismului feminin în România? Ai simţit vreo diferenţă între felul în care eşti privită/ apreciată la noi faţă de alte ţări?
O: Nu e uşor când vorbim despre mentalitatea oamenilor, se ştie (femeia-bărbat etc.), dar cred că asta m-a ambiţionat şi mai mult, pentru că nu am vrut să fac parte din categoria femeilor „normale”, întotdeauna mi-a plăcut sa fiu altfel. Am simţit şi în alte ţări aceleaşi idei preconcepute, poate în Statele Unite mai puţin. E frumos când pui pasiune şi nu te uiţi la ce spun ceilalţi, la început mă deranjau comentariile, acum chiar nu mai am probleme, plus că niciodată nu mi s-a spus în faţă, tot timpul am auzit pe la spate comentarii, deci vorba lui Arnold – dacă o femeie cu muşchi e bărbat, înseamnă că bărbatul fără muşchi e femeie?
I: Ce părere ai despre noile categorii feminine de Bikini şi Physique? Te-ai gândit vreodată să te reorientezi, sau rămâi „setată” pe culturism?
O: Bikini a apărut din dorinţa de a da publicului ce-şi doreşte, şi anume „mai multă feminitate” – poate o imagine mai uşor de acceptat şi mai uşor de atins. Physique este cam acelaşi lucru, culturism feminin dar să zicem limitat, categoria care înainte era 52,57 kg . Mi s-a spus şi mie că ar trebui să cobor, eu tot timpul am concurat ca şi heavyweight, având oase mai mari şi talie mai lată a trebuit să cresc să mai ascund imperfecţiunile venite din structură. Nu cred că ar fi posibil să fac vreodata physique, chiar dacă aş vrea.
I: Cum te antrenezi? Cum arată pregătirea pentru concursuri şi care e cea mai grea parte? Ai exerciţii preferate? Care e următorul concurs pe care îl ai în vizor?
O: În timpul anului am diferite perioade, după cum se ştie offseason, menţinere şi on-season, de obicei în perioada dintre competiţii încerc să las corpul să se refacă mai bine şi anume greutăţi mai mici, superserii, repetări mai multe, iar când vine vorba de a mă pregati pentru un concurs atunci trec treptat de la 3 antrenamente de cardio şi 5,6 cu greutăţi spre perioada dinainte de concurs, când ajung chiar şi la 3 antrenamente pe zi (2 cardio, unul cu greutăţi). O perioadă mai grea este când incep dieta, până mă obişnuiesc şi până se adaptează şi organismul, iar partea finală din pregătire, respectiv ultimele 2,3 luni, când aportul caloric scade drastic, iar efortul fizic se dublează pentru a reuşi să ajung cât mai calitativă şi simetrică pe scenă.
Urmatorul concurs este Romanian Muscle Fest Wings of Strength 23-24 noiembrie in Bucuresti la Romexpo, Jake Wood si Tim Gartner sunt promotorii si organizatorii evenimentului impreuna cu IFBB Pro League ,zic eu cea mai mare competitie care a existat in Romania ,competitie la care vor fi si categorii de amatori care au posibilitatea sa si ia cardul Pro ,dar si competitie pentru profesionisti ,in cadrul careia voi participa si daca adun punctele necesare am posibilitatea sa ma calific din nou la Campionatul Mondial de profesioniste din Arizzona,Rising Phoenix,Wings of Strength,din 2019 .
I: Care sunt grupele musculare la care eşti cea mai dotată genetic?
O: Cred că abdomenul, trapezul (spun unii), gambele, umerii. Îmi plac foarte mult exerciţiile pentru umeri, fluturări, împinsuri, exerciţiile de izolare, cred că aproape toate, dacă este o grupă pe care nu-mi place să o lucrez este trapezul. J
I: De ce crezi că lumea are prejudecăţi legate de fetele/ femeile care fac culturism? Mi s-a părut întotdeauna straniu să aud comentarii răutăcioase la adresa practicantelor de culturism, chiar din partea unor pasionaţi de culturism.
O: Da, asta am simţit–o inclusiv din rândul practicanţilor de sex masculin, unii poate din invidie, alţii din neştiinţă, alţii pentru că se simt mai bărbaţi, chiar nu pot înţelege de ce trebuie să nu respectăm un sportiv, chiar dacă poate nu este ceea ce ne place, fiecare este liber să-şi aleagă şi să facă exact ceea ce–l face pe el fericit sau împlinit. Nu am înţeles niciodată răutăţile astea, dar după cum am spus m-am călit şi nu mă mai afectează.
I: Cum se împacă rolul de mamă cu cariera în culturism? Îţi vei sfătui copiii să se apuce de culturism? Dacă da, la ce vârstă?
O: Da, fiind în acest domeniu şi lucrând în acest domeniu nu aş putea spune că e greu, dar nici foarte uşor pentru ei să înţeleagă că mama trebuie să mănânce aşa, să alerge, să se antreneze într-un anumit fel, dar am toată susţinerea lor şi a soţului, ceea ce este foarte important şi rar . Nu ştiu dacă de culturism, nu ţin neapărat, dar nu concep să nu facă mişcare, mai ales că tendinţa este să fim din ce în ce mai statici. O să-i susţin dacă vor vrea să practice un sport mai serios, dar nu-i oblig, vreau să-şi dorească ei şi să iubească ceea ce fac, nu să fie impus. Ei deja au cochetat cu diferite ramuri sportive, dar aşa pentru mişcare, în prezent fac baschet şi atletism.
I: Ce sfaturi le-ai da fetelor care vor să vină la sală dar se tem „să nu se facă prea mari”? Ce beneficii are culturismul pentru fete?
O: E foarte greu pentru fete, femei „să se facă mari”, asta doar dacă îşi doresc cu adevărat, cu foarte multă muncă şi mii de tone ridicate şi alimentaţie şi refacere pe măsură.
Cred că în primul rând culturismul dă mai multă încredere în propria persoană, te simţi mai bine şi fizic şi psihic, eşti mai puternică şi la propriu şi la figurat, te simţi mai încrezătoare, chiar te simţi mai bine în pielea ta, mai ales dacă-ţi place cu adevărat.
