VIZIBILITATEA CULTURISMULUI ŞI IMAGINEA „CULTURISTULUI”. Ghilimelele din titlu au rolul de a atrage atenţia asupra corelaţiei dintre două categorii de indivizi, aparent sinonime, dar care în realitate sunt percepute prin prisma unei contradicţii în termeni: cei care care fac culturism, şi cei care sunt culturişti – iar definiţia culturistului, cu sau fără ghilimele, se referă mai puţin doar la o activitate sportivă şi mai mult la un mod de viaţă. În linii mari, trăim în vremuri contradictorii din punctul de vedere al exerciţiului fizic. Umanitatea pare să aibă o atitudine bipolară faţă de sport în general: pe de o parte, există numeroase sporturi care s-au transformat în adevărate obsesii, sprijinind industrii de miliarde de dolari şi având milioane de susţinători pretutindeni în lume. Pe de altă parte, există tabloul trist al diabetului juvenil, al unei adevărate epidemii de inactivitate fizică, obezitatea fiind doar cel mai evident efect al acesteia.
Bineînţeles, dacă ne referim la sporturi de masă, cu cele mai numeroase legiuni de împătimiţi, „sportul rege” rămâne considerat fotbalul. Dar dacă ne gândim la numărul celor care practică efectiv un sport, oare locul „sportului rege” nu a fost ocupat între timp de antrenamentele cu greutăţi? Indiferent de termenul folosit – culturism, fitness sau orice eufemism pentru „trasul de fiare” – antrenamentul cu greutăţi reuneşte, cred, cei mai mulţi adepţi. În orice oraş, numărul celor care se relaxează jucând fotbal şi tenis, înotând sau practicând arte marţiale păleşte în comparaţie cu numărul uriaş de tineri şi vârstnici care umplu până la refuz toate sălile de fitness.
Oricine poate fi un culturist!
Cu toate acestea, mulţi refuză să creadă că un ciclist, de exemplu, poate face şi culturism. De ce? Pentru că imaginea respectivului ciclist nu corespunde cu percepţia socio-culturală a culturistului; vorbim aici de un paradox, de diferenţa menţionată mai sus, între a face culturism şi a fi culturist. Deşi este practicat de mase atât de largi, culturismul promovează – prin revistele de specialitate, emisiuni TV sau filme – un anumit tip de fizic, unul care de multe ori reprezintă un ideal imposibil de atins de către 99,9% din cei care efectuează, oricât de intens, antrenamente tipice de culturism. Deci, avocatul care merge la sală de trei ori pe săptămână sau studentul care poate ajunge mai rar la sală nu au absolut nici o şansă de identificare la vreun nivel cu aşa-numiţii „monştri din reviste”.
Astfel, aparent ciudat, majoritatea covârşitoare a celor care practică sportul numit culturism nu se consideră culturişti. Parţial, această „negare” este indusă de lipsa unui confort psihologic legat de progresele fizice realizate, mai ales în cazul raportării la dezvoltarea remarcabilă pe care o etalează profesioniştii din reviste. Bombardat în permanenţă de imaginea unor atribute fizice ieşite din comun, individul îşi crează propriul set de complexe. Una dintre trăsăturile care diferenţiază în mod clar culturismul de orice alt sport este vizibilitatea, cuplată de cele mai multe ori cu o conştientizare exagerată a propriilor progrese (sau lipsa acestora) şi cu un caracter oarecum demonstrativ.
Oricine aude că faci culturism se aşteaptă, mai în glumă mai în serios, să fii o versiune mai mult sau mai puţin reuşită a lui Arnold Schwarzenegger. Oricine află că mergi la sală te roagă să-i arăţi bicepsul. Un şahist nu este niciodată rugat să care cu el peste tot o tablă de şah pentru a-şi demonstra măiestria. Un baschetbalist nu duce cu el o minge şi nici nu este invitat să arunce la coş, ad-hoc. Gimnastică? Înot? Călărie? Tenis? Nici un astfel de sport nu impune vreun fel de presiune asupra practicanţilor în afara sălii de antrenament, bazinului, manejului sau terenului de joc. Şi acest lucru se întâmplă pentru că, spre deosebire de culturism, nici unul dintre aceste sporturi nu are capacitatea de a modifica atât de drastic aspectul fizic al celor care le practică, deci nici cei din jur nu au aşteptări în acest sens.
Promovabilitatea culturismului
Dacă vorbim de modificarea aspectului fizic prin culturism/ fitness, trebuie menţionat, din nou, acelaşi aspect fundamental: când termenii de comparaţie se regăsesc în fizicurile expuse în revistele de specialitate, în filme sau la televizor, în mod automat se creează o discrepanţă majoră între rezultatele individului obişnuit şi aşteptări (atât din partea lui, cât şi din partea celor din jur). În primul rând, imaginea culturistului promovată în cultura de masă este una artificială. Nici măcar campionii culturismului profesionist nu arată mereu ca în paginile revistelor, pe scena concursurilor, la televizor sau în filme. De regulă, sunt fotografiaţi, filmaţi sau intervievaţi când sunt în formă de vârf – pe lângă calităţile musculare propriu-zise, sunt bronzaţi, şi trec printr-o adevărată cosmetizare a înfăţişării lor, din cap până în picioare.
Din motive complexe, această formă poate fi păstrată doar câteva săptămâni pe an (poate câteva luni, în cazuri extreme). Pe lângă acestea, respectivii campioni au fost binecuvântaţi cu o moştenire genetică deosebită, beneficiază de ultimele generaţii de suplimente nutritive, fac antrenamente cu adevărat monstruoase, sunt experţi în diete, investesc sume enorme în pregătire şi da, de multe ori apelează la „substanţe interzise” (nu îşi are locul aici o discuţie despre folosirea steroizilor în culturism, deşi proeminenţa acestei teme în mass-media se datorează în mare măsură tot vizibilităţii deosebite de care beneficiază acest sport şi reprezentanţii săi, iar frecvenţa cazurilor de dopaj din baseball, fotbal american sau ciclism este cel puţin la fel de ridicată).
Dacă însumăm toate aspectele enumerate mai sus, se observă că orice comparaţie între individul obişnuit care se antrenează cu greutăţi şi aceşti exponenţi ai culturismului (de regulă profesionişti sau semi-profesionişti) are, de la bun început, darul de a naşte frustrări, atât prin prisma perspectivei individului, cât şi din cauza aşteptărilor, evident exagerate, ale celor din jur. De aceea se ajunge nu de puţine ori la situaţia paradoxală când cineva se simte literalmente jenat dacă este văzut în sala de antrenament, iar răspunsul la întrebarea „Te-ai apucat de culturism?” devine o tentativă ezitantă de a scuza un eşec imaginar sau lipsa unor progrese impresionante, cel întrebat minimalizând verbal implicarea în antrenamente, timpul petrecut în sală, scopul legat de propria înfăţişare sau interesul pentru sport, sau caută explicaţii fantasmagorice pentru prezenţa în sala de culturism.
De multe ori, respectivul argumentează că face fitness, nu culturism (deşi fitness-ul este o „rudă” foarte apropiată a culturismului, iar în ultimul deceniu, odată cu explozia numărului de sisteme de antrenament, de la crossfit la antrenamentele funcţionale, linia de demarcaţie între culturism şi toate sub-ramurile pe care care le-a generat este extrem de maleabilă).
…
Dincolo de definiţii şi abordări, însă, în principiu, dacă mergi la sală şi ridici greutăţi, înseamnă că faci culturism. Chiar dacă pe buletin nu scrie „Schwarzenegger”. Singura comparaţie valabilă şi rezonabilă care ar trebui făcută este cea între fizicul dinainte de începerea antrenamentelor şi cel dobândit după o anumită perioadă de antrenamente.
Iar singura lecţie de la sportivii profesionişti sau actorii de pe marele ecran ar trebui să fie plăcerea cu care aceştia se antrenează; odată ce ai descoperit plăcerea de a te antrena, motivaţia intrinsecă preia rolul de motor fizic şi psihic, pe termen lung, şi garantează un anumit nivel al progresului. În contextul antrenamentelor cu greutăţi, deloc de neglijat este aspectul legat de sănătate – pe lângă gama extrem de largă de exerciţii pentru întregul corp, acest sport impune şi o serii de principii nutriţionale, general valabile, dieta cu conţinut relativ scăzut de grăsimi şi carbohidraţi fiind benefică pentru sănătate şi longevitate, mai ales în cazul monitorizării atente a consumului zilnic de calorii.
…
Dacă ţinem cont de coordonatele culturii de masă, culturismul este omniprezent, Hollywood-ul fiind epicentrul promovării unui fizic antrenat (vorbim aici de date fizice acceptate universal drept estetice, nu despre extremele culturismului competiţional). Un exemplu care demonstrează clar amploarea globală a acestui sport, dincolo de întreaga galerie de „actori cu muşchi” – Arnold, Stallone, Van Damme şi mulţi alţii – este unul pur financiar, şi reflectă interesul marelui public pentru beneficiile culturismului: în 2013, Dwayne Johnson („The Rock”) a fost cel mai bine plătit actor din lume.
Bineînţeles, prestaţia actoricească a avut un rol incontestabil în cadrul acestui record de box-office, dar atributele fizice ale actorului (datorate pasiunii pentru culturism) nu pot fi trecute cu vederea. Rolul actorilor de acest calibru îl include şi pe acela de popularizare la nivel global a antrenamentelor, şi motivează milioane să fie sănătoşi, activi şi în formă. Din nou, dacă vorbim de situaţia la nivel global, România alege să facă şi aici o notă discordantă, în buna tradiţie a instituţionalizării anormalului.
În cadrul autohton, nu de puţine ori atins parcă de un condei suprarealist, sportivii sunt nu doar neglijaţi (excepţie făcând poate fotbaliştii), ci chiar priviţi cu un amestec de curiozitate şi amuzament. Într-o ţară în care sportul naţional pare să fie sedentarismul, iar comoditatea este ridicată adeseori la rang de artă, oricine e dispus să transpire ore la rând într-o sală de antrenament devine în mod automat, pentru mulţi, o abatere de la „normă” sau o ţintă pentru ironii gratuite.
Cei care fac culturism se află, cu precădere, în vizorul celui mai important segment al populaţiei, pentru care împinsul cărucioarelor de cumpărături în supermarket-uri reprezintă unica formă de exerciţiu fizic. O mamă care îşi umple sacoşa cu ciocolată şi sucuri pentru copilul deja supraponderal nu reprezintă un punct de interes; în schimb, un culturist la un nivel mai ridicat de dezvoltare conform criteriilor acestui sport devine repede un veritabil magnet pentru priviri mirate şi comentarii.
Mass-media îşi aduce cu simţ de răspundere aportul la acest fenomen: în rarele cazuri în care culturiştii apar la televizor (de regulă, doar pentru a augmenta senzaţionalismul unei ştiri despre accidente legate de abuzul de steroizi, şi aproape niciodată pentru a anunţa publicul larg că mai avem un campion mondial…) sunt priviţi ca nişte curiozităţi, buni mai degrabă pentru circ.
Ba mai mult, sunt ridiculizaţi în emisiuni televizate – exemplul care îmi vine acum în minte este cel al lui Mircea Badea, deşi mi se pare cel puţin ironic că un personaj media obsedat de antrenamente, care se lăuda nu de mult la televizor cu perimetrul braţului şi care e convins că şpagatul între scaune este o abilitate definitorie pentru orice performanţă umană, afişează un discurs de-a dreptul condescendent când vine vorba de cei care se antrenează cu greutăţi (discurs care s-ar regăsi perfect, de altfel, în parabola cu vulpea şi strugurii acri…).
Trecând însă peste disfuncţionalităţile din mass-media sau atitudinea ignorantă a populaţiei largi, trebuie menţionat un fapt extrem de important: antrenamentele cu greutăţi sunt o soluţie la îndemâna oricui, în materie de exerciţiu fizic, aspect şi sănătate, datorită multitudinii de alternative pe care le oferă. Pentru a da doar un exemplu: Coreea de Sud se află printre primele ţări din lume în ceea ce priveşte speranţa de viaţă, iar peste 70% din populaţie are abonament la sală. România, cu mult sub media mondială, alege să privească antrenamentul cu un aer de superioritate, complăcându-se într-un tip de pseudo-înţelepciune mioritică cu iz de inutilitate.
…
Numeroase studii ştiinţifice demonstrează clar beneficiile cardiovasculare şi metabolice ale antrenamentelor cu greutăţi. Informaţii detaliate despre programe de antrenament şi nutriţie pot fi găsite cu uşurinţă în revistele de specialitate sau pe Internet. De asemenea, există şi la noi în ţară un număr din ce în ce mai mare de antrenori personali, dieteticieni, specialişti în diverse sisteme de antrenament; sălile de forţă sunt utilate cu aparatură modernă, iar suplimentele nutritive, de o calitate din ce în ce mai bună, sunt simplu de procurat. Adaptabilitatea impresionantă a antrenamentelor cu greutăţi reprezintă un avantaj major: programul individual poate fi alcătuit în funcţie de gen, vârstă, nivel de dezvoltare, scopuri, timpul avut la dispoziţie, precum şi eventuale constrângeri (de ordin medical sau de altă natură). Culturismul este un sport sigur – chiar foarte sigur, în comparaţie cu multe altele – şi nu implică vreun efort financiar deosebit.
Până la un anumit nivel, poate fi practicat şi acasă; ce contează cu adevărat, pe termen lung, e constanţa în antrenamente, iar la rândul ei constanţa e alimentată de un anume grad de motivaţie, plăcere şi confort psihic. Şi vestea cu adevărat bună e că poţi face culturism fără să fii culturist în sensul schwarzeneggerian al cuvântului, doar din plăcere, fără obligaţii – excepţie făcând poate cele autoimpuse, fără frustrări sau complexe. Şi pentru beneficiile multiple ale acestui sport, atât în planul fizic, cât şi în cel mental – putere de concentrare şi capacitate de vizualizare. Indiferent de cât de modeste sunt rezultatele, orice practicant, al oricărui sport, se va simţi mult mai bine în pielea lui şi va fi mult mai sănătos decât cei care se bazează pe mânuirea telecomenzii şi scotocitul în punga de chipsuri drept unice forme de exerciţiu fizic.
