Etichetă: culturism

Publicat pe de

Tracțiunile (pull-up)

Tracțiunile (pull-up). Tracțiunile sunt un exercițiu foarte eficient pentru a dezvolta mușchii spatelui la sportivii pasionați de fitness și culturism.

În plus, tracțiunile au și alte utilizări sportive. De exemplu, sunt foarte importante pentru cățărare atunci când se folosește o prindere predispusă sau neutră (palmele îndreptate) și la tragerea cu coatele depărtate, acțiuni utilizate pe scară largă în alpinism.

Pull-up-urile beneficiază și gimnastele atunci când trebuie să se ridice pe bara orizontală de pe bara paralelă atunci când coatele sunt ținute cu o prindere neutră. În plus, ele îmbunătățesc performanța la înotul bras și fluture.

Tehnica pentru un pull-up perfect

Prindeți o bară orizontală cu mâinile la 20 cm distanță, la lățimea umerilor. Întindeți-vă complet brațele și relaxați-vă umerii, astfel încât spatele să fie complet extins. Inspirați adânc și țineți-vă respirația în timp ce vă contractați dorsele pentru a vă ridica. Ține-ți coatele în lateral și în afară și coboară-le astfel încât să te poți împinge în sus.

Continuați să trageți până când maxilarul ajunge la nivelul barei cu o mișcare ușor concavă a corpului pentru o contracție completă a spatelui. Expulzați aerul și coborâți în poziția de pornire într-un mod controlat.

Nu utilizați bicepșii pentru a efectua exercițiul. Concentrează-te pe contracția mușchilor din partea superioară.

La început – sigur – nu ai suficientă forță pentru a face mai multe repetări, poți să-ți odihnești picioarele pe o bancă și să te ții de partea excentrică a mișcării (la coborâre), care îți va oferi forța necesară pentru a realiza mai mult în următoarea sesiune de antrenament.

Tracțiunile sunt ca genuflexiunile pentru partea superioară a corpului, ele oferă o îmbunătățire generală a părții superioare a corpului.

Sursa: weider.es

Recomandari WEIDER:

Publicat pe de

Zi neagră în culturism!

Zi neagră în culturism! A murit Mihail Kiss, părintele culturismului și cetățean de onoare al municipiului Săcele.

Antrenorul de campioni și cetățeanul de onoare al municipiului Săcele, domnul Mihail Kiss a murit astazi la varsta de 91 de ani.

Născut la 30 august 1930, Mihail Kiss a fost o personalitate marcantă a comunităţii săcelene, dar și al culturismului românesc, un om remarcabil, atât sub aspect profesional, cât și personal.

Pe 3 decembrie anul trecut, Radu Preduchin l-a vizitat și i-a luat un interviu:

Fire perseverentă și creativă, Mihail Kiss a reușit să înregistreze prima școală de forță particulară în 1967. El s-a apucat sa faca culturism separat de halterofili, improvizand o sala intr-un garaj din Sacele.

A fost prima sala de culturism din Romania, dezvoltând, totodată, și aparatul de dezvoltare universală a mușchilor, pentru acesta din urmă fiindu-i conferit Certificatul de Inventator și premiul Lauri în cadrul unei festivități organizate la Brașov.

Activitatea acestuia nu s-a oprit aici, devenind antrenor al Clubului Sportiv Dinamo și vicepreședinte al Federației Române de Culturism, de la înființarea acesteia, în 1990, până în anul 2000.

În anul 1998, Mihail Kiss devine președintele Consiliului de Arbitraj, iar din anul 2006 președinte onorific al acestei federații. În întreaga sa activitate se regăsesc peste 10.000 de sportivi înregistrați, având în palmares și un campion mondial în persoana lui László Csaba.

Continuare articol »

Publicat pe de — Lasă un comentariu

Interviu cu Oana Hreapcă

Interviu cu Oana Hreapcă

Cultura contemporană pare să pună pe un piedestal fitness-ul şi idealul unei vieţi sănătoase: sălile sunt arhipline, concursurile sunt din ce în ce mai numeroase (deşi numărul concurenţilor pare să fie din ce în ce mai scăzut, dar asta e altă poveste), iar categoriile se diversifică mereu – pe lângă culturism, avem acum bodybuilding clasic, physique, fitness, figure, bikini… O singură rotiţă din angrenajul fitness-ului modern pare să nu funcţioneze perfect: culturismul feminin.

În 2013, categoria feminină de la Olympia a fost desfiinţată, organizatorii motivând această decizie prin scăderea interesului din partea publicului (deşi culturismul feminin a avut, are şi va avea întotdeauna fani dedicaţi). Dincolo de aspectul pur competiţional, imaginea culturismului feminin este una înconjurată de controverse şi critici. Culturistele sunt criticate pentru că îşi pierd feminitatea, îndepărtându-se de idealul de frumuseţe acceptat – şi impus – de societate, şi pentru că „exagerează cu masa musculară”.

De parcă nu ar fi suficient ca „opinia publică” să se manifeste hiper-critic la adresa fetelor/ femeilor care fac culturism, o mulţime de practicanţi ai culturismului sunt la fel de acizi în comentarii, în privinţa descrierii culturistelor – dacă nu pot aprecia criteriile strict estetice, indiferent cât de subiective sau artificiale ar fi acestea, ar trebui să poată aprecia măcar latura strict sportivă. Reducând la extrem, în culturism e vorba de muşchi, nu? Faci culturism? Deci te interesează muşchii. În consecinţă, ar trebui să priveşti admirativ culturistele, pentru că înţelegi cât de greu e să acumulezi masă musculară – chiar sprijinit de sistemul hormonal masculin, darămite de cel feminin – şi ce sacrificii uriaşe se ascund muşchii culturistelor. Mai ales dacă eşti un tip relativ firav, care merge la sală şi ridică greutăţi, ar trebui să priveşti cu un respect sporit o fată cu muşchi, şi să încerci mai degrabă să înveţi de la ea (în mod clar, ştie mai multe decât tine despre antrenament şi nutriţie) decât să o critici că „e prea mare”.

Ideea că practicantele acestui sport îşi pierd feminitatea are probabil şi o altă sursă, în afară de un sistem de valori estetice dereglat de articificialitatea culturii media – cealaltă sursă este, cred, un soi de nesiguranţă, o teamă inconştientă de inversarea ierarhiei „fireşti” dintre El şi Ea (imaginea înrădăcinată adânc în mentalul colectiv este a unui El puternic, în timp ce Ea este fragilă şi are nevoie de protecţie).

De prisos să menţionăm că acest concept reprezintă o permanentă reiterare a principiilor patriarhale de care societatea modernă promite de câteva decenii să se despartă, punând un semn de egalitate, o dată pentru totdeauna, între potenţialul ierarhic al bărbatului şi cel al femeii. În plus, culturismul pare a fi singurul sport care atentează la ideea de feminitate; eu personal nu am auzit ca femeile care practică aruncarea ciocanului, discului sau suliţei să fie criticate pentru vreo lipsă de feminitate, deşi fizicul lor seamănă extrem de mult cu cel al celor mai masive culturiste profesioniste – dimpotrivă, de regulă comentariile bărbaţilor sunt de genul „Uite ce forţă are, pentru o femeie”.

La fel în cazul halterelor, canotajului, atletismului. Deci, problema nu e absenţa sau prezenţa muşchilor, nici forţa; e vorba de vizibilitate. Faptul că o culturistă şi arată ca şi cum ar fi foarte puternică, în orice context, lezează nişte sensibilităţi, orgolii sau frustrări masculine. Iar întregul campionat de aruncat-la-ţintă-cu-critica, organizat ad-hoc în fiecare peisaj cu culturiste, are loc, paradoxal, pe fondul unei tendinţe mondiale de încurajare a toleranţei, a înţelegerii diversităţii, de acceptare a frumuseţii în toate formele ei; aparent, multiculturalismul integrator promovat la nivel conceptual pretutindeni pe glob nu include şi culturismul feminin, preferând să plaseze asupra muşchilor un semn mare cu „rezervat bărbaţilor”.

Mai există de asemenea ideea că femeile care fac culturism reprezintă ceva „extrem” – or, „extrem” este un concept des întâlnit în cultura de masă contemporană, dacă ne gândim doar la exemplul cel puţin la fel de extrem al modelelor anorexice, recompensate pentru acest extremism cu milioane de dolari şi statut de formator de opinie pentru aspectul lor fizic complet nesănătos din punct de vedere medical. Ba mai mult, sunt propuse drept idealuri de frumuseţe, devenind sursa a nenumărate probleme în rândurile adolescentelor mult prea grăbite în a asocia anorexia cu succesul. Această extremă este celebrată, în timp ce extrema culturismului feminin este ţinta unor ironii facile. Dar, şi aici, culturistele îşi dezvăluie calităţile, pentru că sunt destul de puternice şi pentru greutăţile din sală şi pentru greutăţile din afara ei, şi, din fericire, nu sunt vulnerabile nici la comentarii gratuite nici la glume nesărate. De fapt, în procesul determinării idealurilor estetice, organizat de tribunalul oamenilor care se pricep la orice şi la nimic, au nevoie doar de pledoaria ascunsă în întrebarea retorică a lui Arnold: „Dacă femeile cu muşchi arată ca nişte bărbaţi, atunci bărbaţii fără muşchi arată ca nişte femei?”

Partea bună e aceea că toate culturistele au parte de un nivel semnificativ de apreciere, iar dacă vorbim de culturismul feminin la nivel înalt, în cele ce urmează aş vrea să o cunoaşteţi mai bine pe Oana Hreapcă. Pe lângă experienţa îndelungată şi rezultatele impresionante în culturism, o recomandă plăcerea de a-i ajuta pe alţii şi de a promova sportul, nu doar prin evidenta calitate de ambasadoare a culturismului – orice vizită la orice supermarket ar putea fi considerată o veritabilă reclamă pentru practicarea fitness-ului – dar şi prin evenimentele pe care le organizează. În sala de antrenament emană mereu energie pozitivă, şi – un lucru destul de „bizar” pentru o sportivă care se pregăteşte pentru concursuri profesioniste – e dispusă să-şi sacrifice setul ei pentru a ajuta pe altcineva. În plus, când profesionista IFBB care îţi zâmbeşte din posterul cu Phil Heath, Mr. Olympia, îţi arată execuţia a unui exerciţiu, descoperi cu uimire că există mai multe feluri de „corect” şi incredibil de multe feluri de „eficient”.

I: De la ce vârstă ai început antrenamentele de culturism? Ai practicat şi alte sporturi?
O: Culturismul l-am început  la modul serios in 2005, când aveam 23 de ani, sub îndrumarea soţului meu, Gică Hreapcă. Am practicat sportul de performanţă de la 13 ani, dar am început în oraşul meu natal, Roman, sub îndrumarea prof. Emilian Floroiu – atletism, aruncări, fiind multiplă campioană naţională şi participantă la Campionatul Mondial de  juniori la aruncarea ciocanului in 2009, Polonia. În 2000, când am început Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport la Universitatea Alexandru Ioan Cuza  am incercat să mai continui, dar nu aveam bază pentru aruncări, aşa că uşor, uşor m-am reprofilat, începând să practic halterele cu antrenorul şi soţul meu, Gică Hreapcă. Între timp am mai cochetat şi cu puţin rugby, sub îndrumarea prof. Varse Laurenţiu.

I: La ce vârstă ai început să concurezi şi care sunt rezultatele de care eşti cea mai mândră?
O: Am început să concurez încă din 2001,dar eu practicam atunci halterele, ajunsesem în scurt timp medaliată la Campionatele Naţionale, primul meu concurs pentru care m-am şi pregătit cu adevărat a fost Campionatul Naţional de Seniori  din 2006, Oneşti, unde am câştigat categoria,open-ul dar şi categoria perechi împreună cu Benone Palici. Asta m-a motivat pe mai departe şi deşi nu am calităţile necesare acestui sport, cu multă muncă şi perseverenţă am reuşit să demonstrez pe parcursul anilor că pot face parte din topul mondial. După multe participări internaţionale, unde am ieşit multiplă vicecampioană mondială şi  campioană europeană la diferite federatii: NAC,WABBA,WBPF,IBFA, în 2012 am reuşit să câştig Campionatul Mondial NABBA, Irlanda. Deoarece culturismul feminin s-a eliminat din competiţiile majore din 2013, s-a creat o nouă federaţie pentru culturismul feminin, condusă de Jake Wood, care promovează împreună cu Tim Gartner culturismul feminin şi îl susţine, aşa că în 2017 s-a organizat primul Campionat Mondial de Amatori în Chicago IFBB ,cu 3 categorii, unde am avut şansa sa particip şi să câştig atât categoria cât şi open-ul şi m-am calificat la competiţia cea mai importantă, respectiv Rising Phoenix Wings of Strength Women World  BodyBuilding IFBB, (competitia care ţine locul la Miss Olympia la culturism feminin), competiţii pentru care m-am pregătit şi sub îndrumarea Alinei Popa, cea mai valoroasă culturistă româncă, locul 2 la Miss Olympia. Bineînţeles că ultima competiţie a fost ceva la care nici nu visasem să ajung, vorba aia să concurezi cu idolii tăi, cred că e ceva ce rar se întamplă.

competitie oana hreapca

I: Ai idoli în acest sport? Ştiu că îmi povesteai la un moment dat de momentul în care te-ai întâlnit cu Lenda Murray (Miss Olympia) – în plus, la sală este un poster cu tine şi Phil Heath. Cum sunt în realitate cei doi?
O: Da, desigur, ca orice persoană care pune pasiune şi este reprezentativă pentru acest sport mă motiveaza, când am început culturismul prima persoana care m-a influenţat a fost Lenda Murray, apoi concurând mi-a plăcut foarte mult de Monica Mureşan, Campioana Mondiala absolută, şi de Alina Popa, cu care ulterior am colaborat şi suntem şi bune prietene. Da, am avut şansa să mă antrenez pentru scurt timp în aceeaşi sală cu foarte mulţi profesionişti, printre care şi Phil Heath, sala unde se antrenează şi antrenează şi Alina. Cu el nu am vorbit prea mult, dar mi-a facut o impresie bună si am fost onorata să-l cunosc şi să fac fotografii cu el. Cât despre Lenda, deşi nu mai concurează de ceva ani, este foarte implicată în promovarea culturismului feminin şi este o prezenţă foarte placută, o persoană simpatică, volubilă şi modestă, un om deosebit .

I: Cum e să fii culturistă în România? Care e percepţia generală asupra culturismului feminin în România? Ai simţit vreo diferenţă între felul în care eşti privită/ apreciată la noi faţă de alte ţări?
O: Nu e uşor când vorbim despre mentalitatea oamenilor, se ştie (femeia-bărbat etc.), dar cred că asta m-a ambiţionat şi mai mult, pentru că nu am vrut să fac parte din categoria femeilor „normale”, întotdeauna mi-a plăcut sa fiu altfel. Am simţit şi în alte ţări aceleaşi idei preconcepute, poate în Statele Unite mai puţin. E frumos când pui pasiune şi nu te uiţi la ce spun ceilalţi, la început mă deranjau comentariile, acum chiar nu mai am probleme, plus că niciodată nu mi s-a spus în faţă, tot timpul am auzit pe la spate comentarii, deci vorba lui Arnold – dacă o femeie cu muşchi e bărbat, înseamnă că bărbatul fără muşchi e femeie?

I: Ce părere ai despre noile categorii feminine de Bikini şi Physique? Te-ai gândit vreodată să te reorientezi, sau rămâi „setată” pe culturism?
O: Bikini  a apărut din dorinţa de a da publicului ce-şi doreşte, şi anume „mai multă feminitate” – poate o imagine mai uşor de acceptat şi mai uşor de atins. Physique este cam acelaşi lucru, culturism feminin dar să zicem limitat, categoria care înainte era 52,57 kg . Mi s-a spus şi mie că ar trebui să cobor, eu tot timpul am concurat ca şi heavyweight, având oase mai mari şi talie mai lată a trebuit să cresc să mai ascund imperfecţiunile venite din structură. Nu cred că ar fi posibil să fac vreodata physique, chiar dacă aş vrea.

I: Cum te antrenezi? Cum arată pregătirea pentru concursuri şi care e cea mai grea parte? Ai exerciţii preferate? Care e următorul concurs pe care îl ai în vizor?
O: În timpul anului am diferite perioade, după cum se ştie offseason, menţinere şi on-season, de obicei în perioada dintre competiţii încerc să las corpul să se refacă mai bine şi anume greutăţi mai mici, superserii, repetări mai multe, iar când vine vorba de a mă pregati pentru un concurs atunci trec treptat de la 3 antrenamente de cardio şi 5,6 cu greutăţi spre perioada dinainte de concurs, când ajung chiar şi la 3 antrenamente pe zi (2 cardio, unul cu greutăţi).  O perioadă mai grea  este când incep dieta, până mă obişnuiesc şi până se adaptează şi organismul, iar partea finală din pregătire, respectiv ultimele 2,3 luni, când aportul caloric scade drastic, iar efortul fizic se dublează pentru a reuşi să ajung cât mai calitativă şi simetrică pe scenă.
Urmatorul concurs este Romanian Muscle Fest Wings of Strength 23-24 noiembrie in Bucuresti la Romexpo, Jake Wood si Tim Gartner sunt promotorii si organizatorii evenimentului impreuna cu  IFBB Pro League ,zic eu cea mai mare competitie care a existat in Romania ,competitie la care vor fi si categorii de amatori care au posibilitatea sa si ia cardul Pro ,dar si competitie pentru profesionisti ,in cadrul careia voi participa si daca adun punctele necesare am posibilitatea sa ma calific din nou la Campionatul Mondial de profesioniste din Arizzona,Rising Phoenix,Wings of Strength,din 2019 .

I: Care sunt grupele musculare la care eşti cea mai dotată genetic?
O: Cred că abdomenul, trapezul (spun unii), gambele, umerii. Îmi plac foarte mult exerciţiile pentru umeri, fluturări, împinsuri, exerciţiile de izolare, cred că aproape toate, dacă este o grupă pe care nu-mi place să o lucrez este trapezul. J

I: De ce crezi că lumea are prejudecăţi legate de fetele/ femeile care fac culturism? Mi s-a părut întotdeauna straniu să aud comentarii răutăcioase la adresa practicantelor de culturism, chiar din partea unor pasionaţi de culturism.
O: Da, asta am simţit–o inclusiv din rândul practicanţilor de sex masculin, unii poate din invidie, alţii din neştiinţă, alţii pentru că se simt mai bărbaţi, chiar nu pot înţelege de ce trebuie să nu respectăm un sportiv, chiar dacă poate nu este ceea ce ne place, fiecare este liber să-şi aleagă şi să facă exact ceea ce–l face pe el fericit sau împlinit. Nu am înţeles niciodată răutăţile astea, dar după cum am spus m-am călit şi nu mă mai afectează.

I: Cum se împacă rolul de mamă cu cariera în culturism? Îţi vei sfătui copiii să se apuce de culturism? Dacă da, la ce vârstă?
O: Da, fiind în acest domeniu şi lucrând în acest domeniu nu aş putea spune că e greu, dar nici foarte uşor pentru ei să înţeleagă că mama trebuie să mănânce aşa, să alerge, să se antreneze într-un anumit fel, dar am toată susţinerea lor şi a soţului, ceea ce este foarte important şi rar . Nu ştiu dacă de culturism, nu ţin neapărat, dar nu concep să nu facă mişcare, mai ales că tendinţa este să fim din ce în ce mai statici. O să-i susţin dacă vor vrea să practice un sport mai serios, dar nu-i oblig, vreau să-şi dorească ei şi să iubească ceea ce fac, nu să fie impus. Ei deja au cochetat cu diferite ramuri sportive, dar aşa pentru mişcare, în prezent fac baschet şi atletism.

I: Ce sfaturi le-ai da fetelor care vor să vină la sală dar se tem „să nu se facă prea mari”? Ce beneficii are culturismul pentru fete?
O: E foarte greu pentru fete, femei „să se facă mari”, asta doar dacă îşi doresc cu adevărat,  cu foarte multă muncă  şi mii de tone ridicate şi alimentaţie şi refacere pe măsură.
Cred că în primul rând culturismul dă mai multă încredere în propria persoană, te simţi mai bine şi fizic şi psihic, eşti mai puternică şi la propriu şi la figurat, te simţi mai încrezătoare, chiar te simţi mai bine în pielea ta, mai ales dacă-ţi place cu adevărat.

campioana oana hreapca

Recomandari WEIDER:

Publicat pe de — Un comentariu

Interviu cu Marius Antohe

Interviu cu Marius Antohe

Interviu realizat de: Haralambie Athes

E foarte interesant felul în care cunoşti oameni, iar aceştia îţi schimbă perspectiva asupra lucrurilor. M-am considerat întotdeauna un pasionat de culturism. Cei care împărtăşesc interesul pentru acest hobby cunosc, cu siguranţă, entuziasmul cu care intră în sala de antrenament. La mine, acest entuziasm începuse să se dilueze, din motive diverse. Intâmplarea a făcut să îl întâlnesc pe Marius Antohe. Îl ştiam din revistele de culturism, şi am fost mai mult decât plăcut surprins că statutul de campion nu îi conferise – cum din păcate prea adesea se întâmplă – şi „aere de vedetă”. Marius este una dintre cele mai politicoase, decente şi relaxate persoane pe care le-am cunoscut. Statura sa gigantică – o primă impresie care ocazional intimidează începătorii dornici să-l asalteze cu întrebări – este acompaniată de o răbdare supraomenească şi un calm aproape imperturbabil.

Şi dacă tot am menţionat întrebările din partea începătorilor (fiind instructor, are din plin parte de ele), am avut şansa să fiu martorul unor scene desprinse parcă din teatrul absurdului, cu Marius răspunzând cu o seriozitate desăvârşită la întrebări ca „Puteţi să-mi recomandaţi o proteină pe geneticul meu?”, „E adevărat că tricepsul împinge bicepsul în sus?” sau „Domnu’, vă pricepeţi la fitness?” De asemenea, l-am văzut pe Marius ascultând, cu un calm ireal, sfaturi din partea unor începători cu experienţa numărabilă în videoclipuri youtube vizionate. Dar lucrul care îl face special pe Marius nu e nici răbdarea de fier, nici nivelul enciclopedic de cunoştinţe despre culturism, nici atenţia cu care monitorizează antrenamentele elevilor săi.

Nu e nici măcar suma impresionantelor atribute fizice. Este ambiţia. Şi voinţa de a deveni mai bun. Ambele sunt alimentate de o pasiune uriaşă pentru acest sport, pasiune pe care o insuflă şi celor din jurul său. În acest sens, Marius mi-a oferit o lecţie preţioasă. În urmă cu circa doi ani, când se antrena pentru un concurs (concurs pe care l-a şi câştigat, de altfel), am dat peste Marius în sală, la un antrenament pentru picioare. Se simţea foarte rău, abia putea să vorbească, şi toată lumea îi zicea să plece acasă şi să stea în pat până îşi revine. L-am întrebat şi eu: „De ce nu laşi antrenamentul astăzi şi nu pleci acasă, dacă tot ţi-e rău? Ce rost are să te antrenezi în halul ăsta?”

Răspunsul lui Marius a fost unul care m-a pus pe gânduri şi m-a făcut să înţeleg un lucru esenţial nu doar despre culturism, ci despre viaţă în general. Mi-a spus: „Când urc pe scenă crezi că arbitrii mă întreabă cum m-am simţit?…” Şi poate că aceasta e cea mai valoroasă lecţie din partea culturismului – şi mai ales din partea unor oameni ca Marius – pentru viaţa de zi cu zi. Doar rezultatele sunt apreciate, nu şi sacrificiile făcute sau obstacolele depăşite. Nu e singura lecţie de la Marius, cu siguranţă vor urma multe altele, mai ales că lecţiile nu vin acum de la un campion din revistele de culturism, ci de la cineva pe care sunt mândru să-l numesc „prieten”.

În cele ce urmează, va prezint un scurt interviu cu Marius:

R: Dacă ai fi prezentator la o emisiune TV şi l-ai avea drept invitat pe Marius Antohe, cum l-ai prezenta?
M: Bună ziua! Vi-l prezint pe Marius Eduard Antohe, din Iaşi. Are 38 de ani, e multiplu campion la culturism, deşi de profesie este artist – a terminat Conservatorul, secţia interpretare muzicală, la contrabas. Pe lângă sportiv de performanţă este şi instructor şi antrenor personal.

R: De cât timp te antrenezi şi care sunt rezultatele competiţionale de care eşti cel mai mândru?
M: Am început să mă antrenez acum 23 de ani la sala Domnului Florin Preduchin din Iași. Prima tentativă a fost prin anul 1992 la aceeaşi sală, dar fiind prea mic de vârstă nu m-au primit și au zis să vin când mai cresc:)). Ca rezultate competiționale sunt mândru de toate indiferent de loc, pt că am urcat pe scenă cu cei mai mari campioni, români și internaționali. Desigur, cel mai incantat sunt de competițiile unde am ieșit campion sau când am cucerit și premiul absolut, open-ul. Loc 1 Memorial Anatol Popa Călărași 2010, loc 1 cupa Sebastiano Reghin 2011, 2012, 2015, 2017, loc 1 trofeul international Hercule, loc 1 Grand Prix pro nutrition 2016, loc 1 + Open grand Prix Semtex Suceava 2017.

R: Cum ai descoperit culturismul? Vorbeşte-ne despre idolii şi mentorii tăi.
M: Fiind ieșean, inevitabil l-am văzut pe campionul (şi cel care avea să devină un idol pentru mine) Petru Ciorba prin anul 1992, în oraș, şi am rămas efectiv mască, eu aveam sub 50 kg atunci, am decis să merg la sală. Locuind lângă Sala Polivalenta, acolo m-am dus. Pe urma celebrul Arnold m-a motivat mai mult cu aparițiile sale în filme, mai ales în Terminator, care a fost un imbold enorm pt mine la vârsta aceea.
Toate acestea m-au determinat să mă dedic cu totul acestui sport. Deci, dintre români, idolul meu este clar Petru Ciorba. La profesioniști nu prea mai am, deoarece consider că acest sport la profesioniști se îndreaptă într-o direcție greșită, pentru că esteticul și proporțiile frumoase au trecut pe ultimul plan, masa musculară enormă trecând pe locul întâi, ceea ce nu e bine în opinia mea, profesioniștii de azi nu mai pot fi exemple pentru pasionații acestui sport, cum era pe vremea lui Arnold. Totuși ca idol ar fi Dexter Jackson datorită esteticului și longevității sale în acest sport. Ca mentor a fost Domnul Gica Hreapca, cel care mi-a dat încrederea și motivația de a concura, şi țin să-i mulțumesc şi pe această cale.

R: Cum te antrenezi? Care sunt grupele musculare şi exerciţiile preferate? Cât de drastică e dieta ta?
M: Mă antrenez zilnic, dimineaţa cardio, seara în sală cu greutăți, combin antrenamentele clasice cu cele moderne, permanent încerc noi artificii pentru a stimula creșterea musculară și a-mi îmbunătăți fizicul, îmi „ascult corpul” în permanenţă, nu fac ceva doar sa fie făcut, trebuie să simt acel exercițiu, altfel nu-l execut fără rost. Încerc permanent sa aduc grupele defavorizate genetic la nivelul celorlalte. Fac toate aceste lucruri cu mare placere, pentru că iubesc acest sport. În general pe semiregim , dar cum se apropie o competiție e în din ce în ce mai strict, chiar la extrem pe final, de nu mai am nici o picătură de energie să mă ridic din pat, să mai faci cardio și antrenament deja e o lupta mentală greu de descris în cuvinte, numai cine a trecut prin asta poate înțelege.

R: Ştiu că eşti şi instructor personal. Care sunt cele mai ciudate întrebări şi rugăminţi din partea elevilor tăi? Cum ţi se pare postura de instructor? Ce sfaturi le-ai da celor care vor să se apuce de culturism?
M: Da, lucrez și ca antrenor personal și o fac cu drag. Întrebarea cea mai întâlnită, dar și ciudată,  e legată de faptul că toți vor rezultate mari într-un timp foarte scurt, ceea ce e imposibil. Eu le recomand să aibă răbdare ca să-și schimbe aspectul fizic și să nu apeleze la variantele riscante și nesănătoase pe care le vor majoritatea. Un fizic plăcut se face în timp, cu disciplină și voință, nu exista scurtături. Și cel mai important lucru: le explic că trebuie sa fie sănătoși înainte de toate.

R: Asculţi muzică la antrenament? Dacă da, ce fel de muzică? Simţi că te ajută?
M: Muzica nu lipsește niciodată, e o mare motivație la antrenament, ascult în special hip hop, war epic music, rock, depinde de starea pe care o am în acel moment. Cel puțin la cardio în pregătire și pe dietă severă fără carbohidrați muzica mă ajută foarte mult.

R: Cum vezi scena actuală a culturismului profesionist? Ce părere ai despre noile categorii – Physique, Bodybuilding clasic etc.?
M: Scena actuala a culturismului pro nu se îndreaptă într-o direcție bună în opinia mea. A dispărut esența acestui sport și anume: esteticul. Bodybuilding clasic încearcă oarecum să readucă perioada de aur a culturismului.

R: Ce concursuri ai în vedere în viitorul apropiat? Ce presupune pregătirea dinainte de concurs?
M: Voi participa în continuare la marile competiții din România dar și din afară. Atât timp cât pot prezenta o formă mai bună voi fi sus pe scenă. Pregătirea constă în primul rand din dietă foarte strictă și suplimentaţie adecvată (care e foarte costisitoare) suplimente proteice, aminoacizi, vitamine, minerale etc, antrenament inteligent, cardio și refacere corespunzătoare. Totul e foarte bine calculat, cu un plan exact de dietă și antrenament.

R; Ce ai fi devenit dacă nu ai fi „tras de fiare”?
M: Nu există aşa un scenariu. Nu as mai fi eu dacă nu aş fi „tras de fiare” :))

R: Cum percepi imaginea culturistului, prin prisma interacţiunilor cu cei din jur? Te simţi urmărit cu privirea prin magazine, ţi se cer autografe, ţi se pun întrebări?
M: Din păcate imaginea culturismului a căzut. Necunoscătorii, deși mulți dintre ei merg și prin săli, ne văd ca pe niște ciudați care iau prafuri și pastile. Ei nu stiu ce sunt de fapt suplimentele alimentare și cât de importante sunt pentru organismul uman, mai ales pentru sportivi. Ei le confunda cu steroizii anabolizanţi, fără să aibă idee, de fapt, nici ce înseamnă aceştia. Majoritatea celor din jur nu au nici cea mai mica idee câte sacrificii stau în spatele unui campion de culturism, dar e foarte ușor să criticăm. Autografe uneori mi se cer pe la competiții și da, sunt întrebat frecvent pe stradă, în magazine sau online despre sportul pe care îl practic.

marius antohe

Recomandari WEIDER:

Publicat pe de — 2 comentarii

DESPRE CONJUGAREA TRECUTULUI LA PREZENT

DESPRE CONJUGAREA TRECUTULUI LA PREZENT – INTERVIU CU PETRU CIORBĂ

Pentru cei mai mulţi dintre practicanţii culturismului, primul contact cu acest sport este reprezentat de revistele de gen; când am păşit eu pentru prima oară într-o sală de culturism, erau foarte puţine reviste de culturism în care să nu apară Petru Ciorbă. De regulă în postura de proaspăt câştigător al unui concurs important, de la Campionatele Naţionale până la Campionatele Mondiale. Numele lui devenise sinonim cu „Campion”. M-am bucurat foarte mult când, în primul an de facultate, am avut ocazia să particip la un seminar despre culturism unde era prezent şi Petru Ciorbă; încă am revista pe care mi-a dat un autograf. Între timp Petru Ciorbă a trecut de la „Campion” la „Legendă” – dar în nici un caz o „fostă legendă”.

Pentru interviul de mai jos l-am vizitat pe Petru Ciorbă la sala CFR, unde se antrenează şi antrenează; după un antrenament pentru picioare care i-ar fi zguduit emoţional pe mulţi dintre cei care îl numesc o „fostă glorie a culturismului”, Petru Ciorbă a povestit despre concursuri, despre mentori, despre greutăţi şi despre victorii. E reconfortant şi motivant să vezi un campion desprins din paginile revistelor de culturism cu care ai crescut că deapănă amintiri şi îşi deschide sufletul de parcă ar fi întâlnit prieteni vechi. Deci, în continuare, despre culturism şi culturism ştiinţific, mentori, antrenamente – şi antrenamente de opt ore pe zi… Îi mulţumesc pentru amabilitate, pentru lecţii şi îl las să „vorbească” în cele ce urmează (şi, conform promisiunii făcute, voi ţine secret numărul record de mici consumat după un concurs…).

Pentru început, aş vrea să facem o scurtă incursiune în palmaresul sportiv. Ce ar trebui să scrie pe cartea de vizită a lui Petru Ciorbă?

Pentru început, Petru Ciorbă se trage dintr-o familie de sportivi. Mai toţi din familia mea au practicat un sport până la un anumit nivel. Tatăl meu a fost luptător, fratele meu mai mare şi el a făcut lupte, sora mea a făcut handbal. S-ar părea că eu am dus tradiţia din familie cel mai departe, am făcut înaltă performanţă, trecând prin mai multe discipline. Prima dată am fost gimnast, apoi am făcut puţin atletism, puţin haltere, ceva mai mult lupte libere, am făcut doi ani de kung fu vietnamez, iar din 1979 m-am apucat de culturism, dar fâcând în paralel şi lupte libere, încă o bună bucată de timp.

Cât timp a trecut de la primul contact cu acest sport şi prima victorie într-un concurs?

La început, culturismul era pe categorii de înălţime. La prima mea competiţie, după patru luni de sală, am ieşit campion naţional, după un concurs cu participare selectă – am învins doi campioni naţionali, Nicu Giurgi din Baia Mare şi Alexandru Costache, din Bucureşti. M-au ajutat foarte mult sporturile pe care le-am practicat înainte – în special cei opt ani de lupte libere şi-au spus cuvântul.

Care v-au fost mentorii în culturism?

La început, îmi aduc foarte bine aminte, am chiulit de la o oră de la şcoală şi m-am înscris la cursurile de culturism de la Sala Sporturilor, de care răspundea Florin Vezeteu. El a fost antrenorul secţiei de culturism. Fac o mică paranteză: primul meu titlu, din 1979, nu a fost pentru CFR, ci pentru Şcoala Sportivă Unirea (deoarece Clubul CFR nu avea secţie de culturism). Am plecat în armată, şi din 1983 am început din nou să concurez, iar din acel moment am avut participări în fiecare an la Campionatele Naţionale şi tot din acel an nu am mai pierdut nici un titlu naţional.

Apoi am avut ocazia să mă antrenez cu Florin Preduchin, cu care am avut o foarte bună colaborare o perioadă îndelungată. Aş putea să spun că datorită lui, şi prin învăţămintele lui, am reuşit să păşesc în tainele culturismului ştiinţific. Îi mulţumesc pe această cale. Colaborarea a început în 1986. Îmi aduc foarte bine primul an de antrenamente cu Florin Preduchin, pentru că anul următor, 1987, a fost primul an în care am participat la Naţionale utilizând metodele ştiinţifice de antrenament. Campionatul Naţional a fost atunci la Târgu Mureş. Forma mea fizică a fost atât de bună, încât mulţi din adversarii mei m-au întrebat „Ce cauţi aici?! Ar trebui să concurezi la profesionişti!” Diferenţa dintre mine şi ceilalţi nu era de o clasă, era de trei clase. Deci, baza culturismului de la Florin Preduchin o am.

În armată v-aţi antrenat?

Armata am făcut-o la Piatra Neamţ. Pentru că acolo nu exista o secţie de culturism, am şterpelit de undeva nişte roţi de vagonet, ca să-mi fac o halteră şi să-mi pot continua antrenamentele. M-am antrenat cât mi-a permis timpul. Am continuat să fac şi lupte, la clubul sportiv Ceahlăul Piatra Neamţ.

Dacă v-aţi putea întoarce în timp şi aţi păşi pentru prima oară într-o sală de culturism, care e primul lucru pe care l-aţi face, şi de ce?

De obicei, oamenii cum intră în sală se apucă să facă pectorali… Nu ştiu la ce exerciţiu anume m-aş băga, dar orice aş face, aş încerca să fac corect. Am ajuns de mult timp la o concluzie: ceea ce contează cu adevărat e corectitudinea mişcării. Dacă ne uităm în orice sală, mai ales dacă sunt şi fete, toţi pun greutăţi mult prea mari, încercând să impresioneze. Poţi face presă pentru picioare şi cu o tonă, pe mine nu mă impresionează. La începutul începutului, eu am păţit-o pe propria piele – m-am accidentat folosind greutăţi prea mari; dar numai dacă treci printr-o asemenea experienţă poţi înţelege această lecţie, de a lucra corect, cu cât poţi.

Accidentări aţi avut?

Da, am avut. O dată îmi amintesc că m-am accidentat chiar cu trei săptămâni înainte de un campionat mondial, la care am luat şi medalie. După accidentări am încercat să fac cât mai repede fizioterapie, să mă pot apuca din nou cât mai repede de antrenamente.

Petru Ciorba si Monica Muresan

Care vi se pare mai riscant, culturismul sau luptele?

Ambele sporturi au avantaje şi dezavantaje, şi au riscurile lor. Totuşi, un plus de risc pentru culturism, pentru că se lucrează cu greutăţi, corpul este dus uneori la extreme, iar coloana vertebrală şi articulaţiile au, ca şi liftul, sarcina maximă. De exemplu, o accidentare serioasă în zona lombară te poate scoate definitiv din viaţa sportivă.

V-aş ruga să explicaţi puţin care era situaţia culturismului când aţi început să vă antrenaţi, ce condiţii aveaţi şi ce dificultăţi aţi întâmpinat? (pentru tinerii care se plâng 10 minute că e ocupat helcometrul în sala super-modernă la care merg, cu aer condiţionat şi automat cu suplimente nutritive…)

Când m-am apucat eu de culturism, condiţiile erau aceleaşi pentru toţi. De suplimente, produse susţinătoare de efort nici nu se punea problema. Nici nu se ştia de ele, erau inexistente. Dacă i-ai fi pomenit cuiva de aminoacizi, sau aminoacizi lichizi, s-ar fi uitat la tine „ca la o maşină străină”. Deci, cei care se antrenau făceau tot ce puteau cu ce aveau. Lapte praf, fel de fel de ingrediente pe care şi le făceau acasă, dar în general condiţiile erau peste tot la fel. Cu toate acestea, participanţii la concursuri erau foarte mulţi. Concursurile ţineau câte două – trei zile, faţă de acum. O zi era dedicată preliminariilor, erau diverse categorii – juniori mici, juniori mari, seniori; apoi finalele pentru toate acestea.

Ce stil de antrenament aţi abordat de-a lungul carierei?

Mereu mi-am ciclizat antrenamentele. Florin Preduchin m-a învăţat că, pentru a obţine rezultate maxime – în mod normal, nu poţi obţine decât un vârf de formă pe an – trebuie să-ţi ciclizezi antrenamentul: ai perioada de extra-sezon, perioada intermediară şi perioada pre-competiţională. În funcţie de aceste trei perioade îţi ajustezi antrenamentele. La început faci mai puţine antrenamente, după aceea creşti numărul de antrenamente şi durata acestora, ajungând ca, înainte de concurs, să te antrenezi chiar de două ori pe zi.

În momentul de faţă vă mai antrenaţi? Simţiţi lipsa concursurilor? În ce fel păstraţi contactul cu sportul şi sportivii?

După ce nu am mai concurat, aproape că nu a fost ediţie de Campionat Naţional la care să nu arbitrez, şi vedeam că de la an la an calitatea sportivilor e în scădere. Totuşi, doar în calitate de arbitru, mă simţeam „ca un leu în cuşcă”; am ieşit de 34 de ori campion naţional. Şi dacă te apuci să numeri te plictiseşti. Campion Balcanic. Medalii la Europene. Campion European la Team-Posing. Ultimele patru ediţii ale Campionatelor Mondiale – două medalii de argint, una de bronz, şi apoi Campion Mondial absolut…m-am plictisit.

Cu toate acestea, probabil că aş mai concurat mulţi ani. Ceea ce m-a făcut propriu-zis să nu mai concurez pe plan intern a fost faptul că lumea se cam plictisise de mine, în sensul că la unul dintre ultimele concursuri, la Timişoara parcă (unde mă dusesem, ca de obicei, foarte bine pregătit – lumea îmi ştia valoarea şi nu vroiam să dezamăgesc pe nimeni), şi după ce mi-am câştigat categoria şi concuram la open, am început să aud voci din sală „Iar Ciorbă?!”

Lumea voia o schimbare

Bănuiesc că lumea voia o schimbare, ca la Formula 1, unde Schumacher a fost de şapte ori campion mondial şi oamenii pur şi simplu s-au plictisit de el… după acel concurs, am decis să mă axez doar pe concursurile externe. După aceea am câştigat titlul de Campion Mondial absolut, cu o concurenţă selectă – şi mulţi, mulţi atleţi. De exemplu, îi aud pe unii cum se plâng că au fost la un campionat naţional şi au avut 6 – 7 concurenţi şi deja le tremurau genunchii. Nici în visele mele cele mai frumoase nu am avut ocazia să fiu finalist încă de la cântar. Eu aveam de la 20 de concurenţi în sus. Cei mai mulţi concurenţi la un Campionat Mondial la Lausanne, 45 de concurenţi într-o categorie. Ştiu un caz de la noi când un sportiv a ieşit campion naţional din trei concurenţi. Deci el era practic medaliat de la cântar.

Ce sfaturi le-aţi da celor care vor să se apuce de culturism sau tocmai s-au apucat?

Mă uit în sală – şi azi am avut o discuţie despre acest lucru – şi văd oameni care vin în fiecare zi. Ei cred că dacă vin în fiecare zi cresc. Iar eu văd că au aceeaşi formă ca în urmă cu 2 – 3 ani. Mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bine. Muşchii au nevoie de refacere. Ca să ai rezultate, trebuie să le oferi muşchilor odihna adecvată, alimentaţia corectă, suplimentele potrivite. Fiecare grupă musculară are nevoie de 48 de ore de odihnă. Dacă antrenezi o grupă musculară în fiecare zi, ajungi la supraantrenament – şi nu vei putea depăşi această stare o bună bucată de timp. În primul rând, cei care vor să facă performanţă trebuie să aibă grijă la aceste lucruri. Trei mese în fiecare zi. Suplimente. Ai nevoie de ele. Nu eşti un sedentar, antrenamentele creează nevoi sporite.

Din cei care vin la sala CFR, câţi concurează?

Din 2003, de când răspund de sală şi până acuma, numai pe plan naţional am scos 22 de campioni (atât la băieţi cât şi la fete). O mulţime de medalii la Balcaniadă; Campion European la Juniori, Vice-Campion Mondial la Juniori, medalie de bron la Europenele de Seniori (Vlad, un elev de-al meu), Mulţi spun, de exemplu, că există concursuri zonale la care nu participă nimeni de la CFR. Ştiu că au fost şi comentarii răutăcioase, la o revistă online. Mulţi nu cunosc regulamentul. Zonalele contează pentru calificarea la Naţionale. Or, elevii mei, fiind deja campioni naţionali, erau calificaţi „din oficiu”, deci nu mai erau nevoiţi să participe la Zonale; dar mulţi nu ştiu lucrurile astea.

La sfârşit, câteva întrebări fulger:

Greutăţi libere sau aparate?

Trebuie şi una şi alta. Orice grupă musculară are o mişcare de bază, la care foloseşti greutatea cea mai mare. Muşchii nu cresc cu greutăţi mici. La greutăţi mici obţii o uşoară pompare. De exemplu, mişcarea de bază pentru pectorali este împinsul culcat. La nici un alt exerciţiu nu vei putea folosi o greutate la fel de mare ca la împinsul culcat. Exerciţiile la aparate sunt complementare; deci trebuie făcute şi unele şi altele, dar obligatoriu ai nevoie de un exerciţiu de bază, executat cu greutăţi libere.

Cardio sau regim?

Şi una şi alta. Nu cred că există vreun culturist care să ţină doar dietă, fără cardio. Când concuram, pe lângă un regim alimentar drastic – ajungeam să visez seara doar mâncăruri bune – făceam două antrenamente pe zi, şi după fiecare antrenament făceam cardio. Efectul de ardere a grăsimilor începe de la 15 minute în sus. La început nu vei putea alerga foarte mult, dar trebuie să progresezi treptat – un minut în plus, încă un minut în plus şi tot aşa. Cadenţa ideală pentru cardio, pentru arderea grăsimilor, e aceea care îţi permite să vorbeşti – de exemplu, dacă te antrenezi împreună cu cineva, să te poţi înţelege cu acea persoană, nu să gâfâi.

Puţine repetări sau multe repetări?

Şi una şi alta :)) De exemplu, e bine ca la grupele musculare mari, măcar o dată pe an, să facem un vârf. Sunt muşchi de forţă – limită, sunt muşchi de forţă – viteză, nu îi putem antrena pe toţi la fel. Pectoralul, tricepsul şi bicepsul femural – aceştia sunt muşchi rapizi. Poţi face 10 serii a câte 10 repetări cu 70% din greutatea maximă cu care poţi face o repetare – dar pentru asta trebuie să ştii cu cât faci respectiva repetare. Seriile cu multe repetări se recomandă în perioada pre-competiţională, pentru că obţii o pompare foarte bună şi deja eşti în perioada când arzi din calorii. Dar la grupele mari, chiar şi înainte de concurs, trebuie păstrat în program exerciţiul de bază, cu puţine repetări, pentru a nu se pierde masă musculară.

Deci, antrenament de volum sau scurt şi intens? Care e cel mai lung antrenament pe care l-aţi făcut vreodată?

Din nou, ambele :)) Recordul era de opt ore pe zi. Am ajuns la acest tip de antrenament tot datorită lui Florin Preduchin, care m-a învăţat ce face diferenţa dintre un campion şi un pretendent la titlu. Chiar înainte de concurs, mă antrenam  opt ore pe zi, ca să epuizez glicogenul muscular – acesta e stocat în ficat, în muşchi şi în sistemul circulator. Pentru a-mi putea epuiza glicogenul muscular în cele opt ore, adoptam sistemul dublu-split; încercam să lucrez grupele mari dimineaţă – pentru că se spune că dacă faci efort intens seara nu poţi dormi – iar seara restul. Deci făceam cinci ore în prima parte a zilei şi încă trei ore seara. Am ajuns la un volum de 180 de tone.

Mai ales pe fond de dietă drastică, orele acelea păreau foarte lungi. Fiecare grupă era lucrată cu cât mai multe exerciţii, din cât mai multe unghiuri şi cu cât mai multe serii, până la epuizare. Zilele acelea dinaintea concursului erau atât de dificile, încât tot anul mă gândeam la ele. Sunt ucigătoare. În timpul programului de masă eşti puternic, mănânci bine, împingi mult, dar adevăraţii sportivi cedează în perioada asta. Îmi aduc aminte că la primul Campionat European care s-a ţinut la Constanţa eram în căutare de apă distilată (ca să mă feresc de sare – sarea menţine apa, şi îţi poate da peste cap munca de un an de zile. Mă simţeam de parcă aş fi fost în stare de imponderabilitate. Totul era aievea. Cine nu trece prin aşa ceva nu poate înţelege.

Şi ce se întâmpla la mesele de după concurs?

Foarte mulţi sportivi adorau pizza. Mie nu mi-a plăcut niciodată. În schimb mă dădeam în vânt (asta îmi cerea mie organismul…) după ciorbă de burtă şi mici.

Tehnica de intensitate preferată?

Am aplicat toate principiile de antrenament, dar în special seturile piramidale, şi obişnuiam întotdeauna să fac la fiecare exerciţiu o serie de revenire. Asta însemna că la ultima serie scoteam greutăţile de pe bară sau de pe aparat. De exemplu, eu la împins culcat mă încălzesc cu 80 de kilograme. Recordul meu la împins culcat a fost de 190 de kilograme, chiar pe perioadă de slăbire. După ce terminam seriile de împins, reveneam la 80 de kilograme şi făceam multe multe repetări. Pe mine m-a ajutat foarte mult lucrul acesta.

Un mesaj pentru fani?

Să se păstreze sănătoşi. E cel mai important.

Publicat pe de — Lasă un comentariu

VIZIBILITATEA CULTURISMULUI

VIZIBILITATEA CULTURISMULUI ŞI IMAGINEA „CULTURISTULUI”. Ghilimelele din titlu au rolul de a atrage atenţia asupra corelaţiei dintre două categorii de indivizi, aparent sinonime, dar care în realitate sunt percepute prin prisma unei contradicţii în termeni: cei care care fac culturism, şi cei care sunt culturişti – iar definiţia culturistului, cu sau fără ghilimele, se referă mai puţin doar la o activitate sportivă şi mai mult la un mod de viaţă. În linii mari, trăim în vremuri contradictorii din punctul de vedere al exerciţiului fizic. Umanitatea pare să aibă o atitudine bipolară faţă de sport în general: pe de o parte, există numeroase sporturi care s-au transformat în adevărate obsesii, sprijinind industrii de miliarde de dolari şi având milioane de susţinători pretutindeni în lume. Pe de altă parte, există tabloul trist al diabetului juvenil, al unei adevărate epidemii de inactivitate fizică, obezitatea fiind doar cel mai evident efect al acesteia.

Bineînţeles, dacă ne referim la sporturi de masă, cu cele mai numeroase legiuni de împătimiţi, „sportul rege” rămâne considerat fotbalul. Dar dacă ne gândim la numărul celor care practică efectiv un sport, oare locul „sportului rege” nu a fost ocupat între timp de antrenamentele cu greutăţi? Indiferent de termenul folosit – culturism, fitness sau orice eufemism pentru „trasul de fiare” – antrenamentul cu greutăţi reuneşte, cred, cei mai mulţi adepţi. În orice oraş, numărul celor care se relaxează jucând fotbal şi tenis, înotând sau practicând arte marţiale păleşte în comparaţie cu numărul uriaş de tineri şi vârstnici care umplu până la refuz toate sălile de fitness.

Oricine poate fi un culturist!

Cu toate acestea, mulţi refuză să creadă că un ciclist, de exemplu, poate face şi culturism. De ce? Pentru că imaginea respectivului ciclist nu corespunde cu percepţia socio-culturală a culturistului; vorbim aici de un paradox, de diferenţa menţionată mai sus, între a face culturism şi a fi culturist. Deşi este practicat de mase atât de largi, culturismul promovează – prin revistele de specialitate, emisiuni TV sau filme – un anumit tip de fizic, unul care de multe ori reprezintă un ideal imposibil de atins de către 99,9% din cei care efectuează, oricât de intens, antrenamente tipice de culturism. Deci, avocatul care merge la sală de trei ori pe săptămână sau studentul care poate ajunge mai rar la sală nu au absolut nici o şansă de identificare la vreun nivel cu aşa-numiţii „monştri din reviste”.

Astfel, aparent ciudat, majoritatea covârşitoare a celor care practică sportul numit culturism nu se consideră culturişti. Parţial, această „negare” este indusă de lipsa unui confort psihologic legat de progresele fizice realizate, mai ales în cazul raportării la dezvoltarea remarcabilă pe care o etalează profesioniştii din reviste. Bombardat în permanenţă de imaginea unor atribute fizice ieşite din comun, individul îşi crează propriul set de complexe. Una dintre trăsăturile care diferenţiază în mod clar culturismul de orice alt sport este vizibilitatea, cuplată de cele mai multe ori cu o conştientizare exagerată a propriilor progrese (sau lipsa acestora) şi cu un caracter oarecum demonstrativ.

Oricine aude că faci culturism se aşteaptă, mai în glumă mai în serios, să fii o versiune mai mult sau mai puţin reuşită a lui Arnold Schwarzenegger. Oricine află că mergi la sală te roagă să-i arăţi bicepsul. Un şahist nu este niciodată rugat să care cu el peste tot o tablă de şah pentru a-şi demonstra măiestria. Un baschetbalist nu duce cu el o minge şi nici nu este invitat să arunce la coş, ad-hoc. Gimnastică? Înot? Călărie? Tenis? Nici un astfel de sport nu impune vreun fel de presiune asupra practicanţilor în afara sălii de antrenament, bazinului, manejului sau terenului de joc. Şi acest lucru se întâmplă pentru că, spre deosebire de culturism, nici unul dintre aceste sporturi nu are capacitatea de a modifica atât de drastic aspectul fizic al celor care le practică, deci nici cei din jur nu au aşteptări în acest sens.

Promovabilitatea culturismului

Dacă vorbim de modificarea aspectului fizic prin culturism/ fitness, trebuie menţionat, din nou, acelaşi aspect fundamental: când termenii de comparaţie se regăsesc în fizicurile expuse în revistele de specialitate, în filme sau la televizor, în mod automat se creează o discrepanţă majoră între rezultatele individului obişnuit şi aşteptări (atât din partea lui, cât şi din partea celor din jur). În primul rând, imaginea culturistului promovată în cultura de masă este una artificială. Nici măcar campionii culturismului profesionist nu arată mereu ca în paginile revistelor, pe scena concursurilor, la televizor sau în filme. De regulă, sunt fotografiaţi, filmaţi sau intervievaţi când sunt în formă de vârf – pe lângă calităţile musculare propriu-zise, sunt bronzaţi, şi trec printr-o adevărată cosmetizare a înfăţişării lor, din cap până în picioare.

Din motive complexe, această formă poate fi păstrată doar câteva săptămâni pe an (poate câteva luni, în cazuri extreme). Pe lângă acestea, respectivii campioni au fost binecuvântaţi cu o moştenire genetică deosebită, beneficiază de ultimele generaţii de suplimente nutritive, fac antrenamente cu adevărat monstruoase, sunt experţi în diete, investesc sume enorme în pregătire şi da, de multe ori apelează la „substanţe interzise” (nu îşi are locul aici o discuţie despre folosirea steroizilor în culturism, deşi proeminenţa acestei teme în mass-media se datorează în mare măsură tot vizibilităţii deosebite de care beneficiază acest sport şi reprezentanţii săi, iar frecvenţa cazurilor de dopaj din baseball, fotbal american sau ciclism este cel puţin la fel de ridicată).

Dacă însumăm toate aspectele enumerate mai sus, se observă că orice comparaţie între individul obişnuit care se antrenează cu greutăţi şi aceşti exponenţi ai culturismului (de regulă profesionişti sau semi-profesionişti) are, de la bun început, darul de a naşte frustrări, atât prin prisma perspectivei individului, cât şi din cauza aşteptărilor, evident exagerate, ale celor din jur. De aceea se ajunge nu de puţine ori la situaţia paradoxală când cineva se simte literalmente jenat dacă este văzut în sala de antrenament, iar răspunsul la întrebarea „Te-ai apucat de culturism?” devine o tentativă ezitantă de a scuza un eşec imaginar sau lipsa unor progrese impresionante, cel întrebat minimalizând verbal implicarea în antrenamente, timpul petrecut în sală, scopul legat de propria înfăţişare sau interesul pentru sport, sau caută explicaţii fantasmagorice pentru prezenţa în sala de culturism.

De multe ori, respectivul argumentează că face fitness, nu culturism (deşi fitness-ul este o „rudă” foarte apropiată a culturismului, iar în ultimul deceniu, odată cu explozia numărului de sisteme de antrenament, de la crossfit la antrenamentele funcţionale, linia de demarcaţie între culturism şi toate sub-ramurile pe care care le-a generat este extrem de maleabilă).

arnold schwarzenegger
…

Dincolo de definiţii şi abordări, însă, în principiu, dacă mergi la sală şi ridici greutăţi, înseamnă că faci culturism. Chiar dacă pe buletin nu scrie „Schwarzenegger”. Singura comparaţie valabilă şi rezonabilă care ar trebui făcută este cea între fizicul dinainte de începerea antrenamentelor şi cel dobândit după o anumită perioadă de antrenamente.

Iar singura lecţie de la sportivii profesionişti sau actorii de pe marele ecran ar trebui să fie plăcerea cu care aceştia se antrenează; odată ce ai descoperit plăcerea de a te antrena, motivaţia intrinsecă preia rolul de motor fizic şi psihic, pe termen lung, şi garantează un anumit nivel al progresului. În contextul antrenamentelor cu greutăţi, deloc de neglijat este aspectul legat de sănătate – pe lângă gama extrem de largă de exerciţii pentru întregul corp, acest sport impune şi o serii de principii nutriţionale, general valabile, dieta cu conţinut relativ scăzut de grăsimi şi carbohidraţi fiind benefică pentru sănătate şi longevitate, mai ales în cazul monitorizării atente a consumului zilnic de calorii.

…

Dacă ţinem cont de coordonatele culturii de masă, culturismul este omniprezent, Hollywood-ul fiind epicentrul promovării unui fizic antrenat (vorbim aici de date fizice acceptate universal drept estetice, nu despre extremele culturismului competiţional). Un exemplu care demonstrează clar amploarea globală a acestui sport, dincolo de întreaga galerie de „actori cu muşchi” – Arnold, Stallone, Van Damme şi mulţi alţii – este unul pur financiar, şi reflectă interesul marelui public pentru beneficiile culturismului: în 2013, Dwayne Johnson („The Rock”) a fost cel mai bine plătit actor din lume.

Bineînţeles, prestaţia actoricească a avut un rol incontestabil în cadrul acestui record de box-office, dar atributele fizice ale actorului (datorate pasiunii pentru culturism) nu pot fi trecute cu vederea. Rolul actorilor de acest calibru îl include şi pe acela de popularizare la nivel global a antrenamentelor, şi motivează milioane să fie sănătoşi, activi şi în formă. Din nou, dacă vorbim de situaţia la nivel global, România alege să facă şi aici o notă discordantă, în buna tradiţie a instituţionalizării anormalului.

În cadrul autohton, nu de puţine ori atins parcă de un condei suprarealist, sportivii sunt nu doar neglijaţi (excepţie făcând poate fotbaliştii), ci chiar priviţi cu un amestec de curiozitate şi amuzament. Într-o ţară în care sportul naţional pare să fie sedentarismul, iar comoditatea este ridicată adeseori la rang de artă, oricine e dispus să transpire ore la rând într-o sală de antrenament devine în mod automat, pentru mulţi, o abatere de la „normă” sau o ţintă pentru ironii gratuite.

Cei care fac culturism se află, cu precădere, în vizorul celui mai important segment al populaţiei, pentru care împinsul cărucioarelor de cumpărături în supermarket-uri reprezintă unica formă de exerciţiu fizic. O mamă care îşi umple sacoşa cu ciocolată şi sucuri pentru copilul deja supraponderal nu reprezintă un punct de interes; în schimb, un culturist la un nivel mai ridicat de dezvoltare conform criteriilor acestui sport devine repede un veritabil magnet pentru priviri mirate şi comentarii.

Mass-media îşi aduce cu simţ de răspundere aportul la acest fenomen: în rarele cazuri în care culturiştii apar la televizor (de regulă, doar pentru a augmenta senzaţionalismul unei ştiri despre accidente legate de abuzul de steroizi, şi aproape niciodată pentru a anunţa publicul larg că mai avem un campion mondial…) sunt priviţi ca nişte curiozităţi, buni mai degrabă pentru circ.

Ba mai mult, sunt ridiculizaţi în emisiuni televizate – exemplul care îmi vine acum în minte este cel al lui Mircea Badea, deşi mi se pare cel puţin ironic că un personaj media obsedat de antrenamente, care se lăuda nu de mult la televizor cu perimetrul braţului şi care e convins că şpagatul între scaune este o abilitate definitorie pentru orice performanţă umană, afişează un discurs de-a dreptul condescendent când vine vorba de cei care se antrenează cu greutăţi (discurs care s-ar regăsi perfect, de altfel, în parabola cu vulpea şi strugurii acri…).

Trecând însă peste disfuncţionalităţile din mass-media sau atitudinea ignorantă a populaţiei largi, trebuie menţionat un fapt extrem de important: antrenamentele cu greutăţi sunt o soluţie la îndemâna oricui, în materie de exerciţiu fizic, aspect şi sănătate, datorită multitudinii de alternative pe care le oferă. Pentru a da doar un exemplu: Coreea de Sud se află printre primele ţări din lume în ceea ce priveşte speranţa de viaţă, iar peste 70% din populaţie are abonament la sală. România, cu mult sub media mondială, alege să privească antrenamentul cu un aer de superioritate, complăcându-se într-un tip de pseudo-înţelepciune mioritică cu iz de inutilitate.

…

Numeroase studii ştiinţifice demonstrează clar beneficiile cardiovasculare şi metabolice ale antrenamentelor cu greutăţi. Informaţii detaliate despre programe de antrenament şi nutriţie pot fi găsite cu uşurinţă în revistele de specialitate sau pe Internet. De asemenea, există şi la noi în ţară un număr din ce în ce mai mare de antrenori personali, dieteticieni, specialişti în diverse sisteme de antrenament; sălile de forţă sunt utilate cu aparatură modernă, iar suplimentele nutritive, de o calitate din ce în ce mai bună, sunt simplu de procurat. Adaptabilitatea impresionantă a antrenamentelor cu greutăţi reprezintă un avantaj major: programul individual poate fi alcătuit în funcţie de gen, vârstă, nivel de dezvoltare, scopuri, timpul avut la dispoziţie, precum şi eventuale constrângeri (de ordin medical sau de altă natură). Culturismul este un sport sigur – chiar foarte sigur, în comparaţie cu multe altele – şi nu implică vreun efort financiar deosebit.

Până la un anumit nivel, poate fi practicat şi acasă; ce contează cu adevărat, pe termen lung, e constanţa în antrenamente, iar la rândul ei constanţa e alimentată de un anume grad de motivaţie, plăcere şi confort psihic. Şi vestea cu adevărat bună e că poţi face culturism fără să fii culturist în sensul schwarzeneggerian al cuvântului, doar din plăcere, fără obligaţii – excepţie făcând poate cele autoimpuse, fără frustrări sau complexe. Şi pentru beneficiile multiple ale acestui sport, atât în planul fizic, cât şi în cel mental – putere de concentrare şi capacitate de vizualizare. Indiferent de cât de modeste sunt rezultatele, orice practicant, al oricărui sport, se va simţi mult mai bine în pielea lui şi va fi mult mai sănătos decât cei care se bazează pe mânuirea telecomenzii şi scotocitul în punga de chipsuri drept unice forme de exerciţiu fizic.