Publicat pe

La mulți ani, Arnold!

Arnold împlinește 74 de ani!

La mulți ani, Arnold Schwarzenegger!

Pe numele său întreg Arnold Alois Schwarzenegger, faimosul sportiv, actor, om de afaceri şi politician s-a născut pe 30 iulie 1947 într-un sătuc izolat din Austria. Bodybuilding-ul a fost pasul său cel mai important spre afirmare, pe care l-a făcut la 15 ani. La 22 devine Mister Univers, iar de atunci câştigă titlul Mr. Olimpia de şapte ori. Între timp, scrie mai multe cărţi şi articole sportive de profil.

Arnold Schwarzennegger – Pe drumul de la culturist, vedetă de cinema, guvernator…

Cel mai faimos fizic din istorie a avut multe forme şi dimensiuni.

A încerca să determini care a fost cea mai bună formă fizică a lui Arnold e ca şi cum ai încerca să afli care replică din filme e cea mai bună. Fizicul său a trecut prin atâtea schimbări de-a lungul anilor, fiecare grozavă în felul ei. Astfel, discuţia referitoare la diversele stadii de dezvoltare seamănă cu proverbiala dezbatere mere versus portocale. Dar cei mai mulţi specialişti în domeniu sunt de acord că forma maximă a lui Arnold – pe scenă, cel puţin – a fost cea de la concursul Mr. Olympia din 1974, cu un an înainte de ediţia filmată pentru documentarul Pumping Iron (de regulă, fanii „de ocazie” au tendinţa să presupună că forma lui Arnold din acest film a fost cea mai bună).

’74, ŞI MULT DUPĂ ACEEA

Pe 12 octombrie 1974, Arnold a urcat încrezător pe scena de la Felt Forum din New York, pentru a-l întâlni pe Lou Ferrigno. Deşi cel care avea să-l întruchipeze pe Hulk era cu patru ani mai tânăr şi cu aproape 10 kilograme mai greu, zâmbetul lui Arnold devenea din ce în ce mai larg pe măsură ce poza. La 109 kilograme, dar cu o talie ce măsura doar 86 de centimetri, Arnold îşi adusese corpul în cea mai bună formă posibilă pe scena de la Olympia. Hotărâse cu luni în urmă să renunţe la culturismul competiţional după acea noapte, şi dorea să-şi sublinieze dominanţa absolută în acest sport prin etalarea unei forme perfecte, demnă de cel mai bun culturist care a trăit vreodată.

Amestecul său de masă, simetrie şi definire erau chiar întruchiparea perfecţiunii. Braţele sale erau masive, cu bicepşii deja legendari cu vârfuri enorme. Nici chiar giganticul Ferrigno nu putea să-l depăşească la acest capitol. În acelaşi timp, Arnold nu sacrificase nimic din definiţia pe care o arătase pe scenă cu un an înainte. Când îşi încorda pectoralii, striaţiile îi străbăteau din toate direcţiile, de parcă ar fi fost sculptaţi chiar înaintea privitorilor. Coapsele şi abdominalii, deşi nu fuseseră niciodată punctele lui forte, etalau o definire clară şi o formă deosebită. Nu avea puncte slabe. Era cel mai bun culturist din lume.

O FUNDAŢIE PUTERNICĂ

Arnold a început antrenamentele la vârsta de 15 ani. Deşi s-a concentrat întotdeauna asupra culturismului, voia ca muşchii lui să nu fie doar estetici, ci să dea şi impresia de forţă. Antrenamentele grele de haltere au fost parte integrantă din programul lui încă de la bun început. A inteles că trapezul şi erectorii spinali se dezvoltau cel mai bine cu mişcări ca smulsul şi aruncatul. Arnold executa serii deosebit de intense, de cinci, trei sau, uneori, chiar de o singură repetare.

„Forţându-mi limitele”, scria el în cartea apărută în 1985, Noua Enciclopedie a Culturismului Modern. „Am contrabalansat antrenamentele cu multe repetări şi greutăţi mai mici, majoritare în programul meu. După mai puţin de un an de antrenament, Arnold s-a prezentat la primul său concurs. O competiţie de haltere ţinută într-o berărie (!) şi organizată de Uniunea de Atletism din Graz, oraşul său natal. A ridicat 68 de kilograme.

„APLAUZELE AU AVUT UN EFECT NEIMAGINAT”

Mulţimea a început să-l încurajeze zgomotos, după cum mărturiseşte Arnold în autobiografia sa din 2012, Total Recall. „Aplauzele au avut un efect cum nu mi-aş fi imaginat niciodată”. Impulsionat de încurajările publicului, Arnold a ridicat 85 la următoarea încercare – „cu 17 kilograme mai mult decât încercasem vreodată.

Am descoperit că performanţa mea era mult, mult mai bună în faţa spectatorilor”. După acest moment, Arnold a mai câştigat alte concursuri de forţă, inclusiv Campionatul Internaţional de Powerlifting şi concursul anual de ridicat pietre din München. La acesta din urma, a ridicat un bolovan de 254 de kilograme. Fara incalzire

Spre sfârşitul anilor ’60, Arnold cântărea aproape 114 kilograme, putea să împingă 236 de kilograme din culcat, şi avea un fizic care, deşi lipsit de o definiţie perfectă, era fără îndoială herculean. Bineînţeles, faptul că Arnold a cochetat cu halterele l-a ajutat pe acesta să-l cunoască pe Franco Columbu, viitor Mr. Olympia, pe care l-a încurajat de altfel să încerce culturismul. După cum scrie Arnold în Enciclopedie, „Şi eu şi Franco am început ca halterofili. Acest lucru care ne-a conferit acea densitate musculară care le lipsea culturiştilor care nu făcuseră antrenamente de forţă.”

MUŞCHI DE FILM ŞI CAP DE POLITICIAN

Pe când cariera cinematografică a lui Arnold lua avânt în ultima parte a anilor ’70, antrenamentele sale au început să fie adaptate exact tipului de fizic de care Arnold avea nevoie pe ecran. După cum a declarat revistei Men’s Fitness în 2012. „Când am filmat Stay Hungry, regizorul Bob Rafelson m-a pus să slăbesc aproape 15 kilograme.

Deci două treimi din antrenamentele mele erau bazate pe exerciţii cardio, aerobice, şi numai o treime pe ridicat greutăţi. ” La polul opus, când a jucat în Conan Barbarul, „voiau să arăt ca un tip puternic, care şi-a sculptat corpul prin luptă şi muncă grea. Trebuia să fiu mare şi puternic, dar nu aşa de definit, aşa că m-am antrenat mai mult cu greutăţi mari.”

PRIMII ANI DE CARIERA AI LUI ARNOLD

În general, în primii ani de carieră cinematografică, Arnold s-a antrenat mai mult în sistem circuit. Greutăţi relativ mici, câteodată executând şase exerciţii la rând fără pauză între ele. Ritmul alert îi păstra pulsul ridicat, permiţându-i să ardă mai multe calorii şi să-şi menţină definirea, pompându-şi în acelaşi timp eficient fiecare grupă musculară.

I-a îngăduit de asemenea să-şi termine antrenamentele în mai puţin de o oră, ceea ce însemna că îi era mai uşor să-şi programeze călătoriile şi filmările. Arnold era renumit pentru că cerea să îi fie adusă o rulotă uriaşă pe platourile de filmare, unde să se poată antrena în pauzele dintre scene. Îşi invita de asemenea colegii de platou să se antreneze cu el, inclusiv fostul luptător Jesse Ventura.

În 1997, Arnold a suferit o operaţie menită să îi repare o valvă de la inimă. Doctorii l-au avertizat să reducă intensitatea antrenamentelor pe viitor. În 2003 a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală în urma unui accident survenit în timpul filmărilor la Terminator 3. Acelaşi umăr i-a fost operat din nou în 2012. În calitate de guvernator al Californiei din 2003 până în 2011, Arnold s-a bazat mai mult pe exerciţii cardio, pentru a-şi menţine sănătatea inimii şi a arde grăsimea.

Deşi vârsta şi accidentările au devenit noi piedici în calea antrenamentelor cu greutăţi antrenamentul lui din ultimii ani, Arnold este încă într-o formă incredibilă, cu o musculatură şocant de bine dezvoltată pentru un tip de 70 de ani. Dovada sunt ultimele sale filme şi pozele făcute de paparazzi. Încă îşi mai efectuează multe dintre cascadorii. In fiecare zi este implicat într-o formă sau alta de activitate fizică. „Visul meu este să trăiesc veşnic”, ne-a spus. „Dar mă îndoiesc”. Şi a continuat cu un hohot de râs.

…CU CUVINTELE LUI ARNOLD

Când am început să ridic greutăţi, în 1962, mama mea a început să plângă, spunând „Oare cu ce am greşit? Băiatul meu are pereţii camerei plini de poze cu bărbaţi dezbrăcaţi, cu trupurile unse cu ulei, în timp ce toţi colegii lui au pe pereţi poze cu fete”.

La ședințele cu părinții de la şcoală, noi, copiii, stăteam în clasă, iar părinţii noştri stăteau în spate. Când profesorul mă critica sau se plângea că nu învăţ, tatăl meu se ridica, venea în faţă şi îmi ardea o scatoalcă. La fel procedau şi ceilalţi părinţi cu copiii lor.

După concursul Mr. Universe 1968 din Londra, am primit o telegramă de la Joe Weider. Scria „felicitări. vreau să vii în America să concurezi la Mr. Universe”. Reacţia mea a fost gen „Când e următorul avion spre America?”.

În copilărie eram destul de singuratic. Acum văd ca pe un avantaj faptul că stăteam singur cu gândurile mele ore întregi, zi de zi. Asta mi-a dat o şansă să mă gândesc bine ce vreau să fac şi să-mi definesc şi să-mi vizualizez scopurile.

Joe (Weider) avea obiceiul de a-ţi termina propoziţiile în locul tău. Şi, pentru că Joe era Joe, dacă el termina o idee, ideea devenea a lui pe de-a-ntregul.

Cred că Joe mă privea ca pe fiul pe care nu l-a avut niciodată. Şi îi datorez atât de mult pentru că m-a adus în America. Dacă nu ar fi fost ajutorul lui Joe, nu aş fi reuşit niciodată să am viaţa pe are o am.

În „Pumping Iron” am avut ocazia să interpretez una dintre ce le mai grozave personalităţi – eu însumi.

Când aveam 15 ani, credeam că Weider Research Clinic era un uriaş centru de cercetare, undeva prin California, legat de industria cinematografică şi plin de tipi care vroiau să devină Hercule.

La ediţia din 1972 a concursului Mr. Olympia (pe care Arnold a câştigat-o destul de controversat – n.r.), la Essen, Sergio Oliva nu şi-a dat seama că eu, având pielea mai albă, o să fiu mult mai vizibil pe scenă, în timp ce el nu ieşea prea mult în evidenţă faţă de peretele întunecat din spatele nostru.

Niciodată nu va mai exista un al doilea Sergio – pot garanta asta. Nimic din ce a urmat după el nu a mai fost atât de autentic. El era originalul. Era „Mitul”.

Începând cu anul 1970, singurul meu instinct a fost acela de a câştiga: de a elimina orice competitor, de a distruge orice adversar şi de a merge mai departe fără nici o ezitare. Eram un adevărat Terminator cu mulţi ani înainte de a face filmul.

Pomparea de la antrenament este o senzaţie orgasmică. E grozav, nu-i aşa? (Poate de aceea Arnold era adeptul unor şedinţe foarte lungi de antrenament, de două ori pe zi, şase zile pe săptămână).

Oamenii spun că am acel „ceva”, indiferent ce ar fi acel „ceva”. Personalitatea mea este o combinaţie de bucurie de a trăi, curiozitate şi nevoia de a-i distra de ceilalţi şi de a fi în central atenţiei. Conform zodiacului, un Leu tipic.

Jim Lorimer şi cu mine lucrăm împreună de 47 de ani. Întotdeauna am avut nevoie doar de o strângere de mână, fără contracte. Iar încrederea pe care o avem unul în celălalt continuă să reziste.

Se vorbea la un moment dat de o continuare a filmului „Gemenii”, din 1988, în care eu jucam rolul fratelui geamăn al lui Danny DeVito. Ideea era să fi fost tripleţi, iar al treilea frate să fie Eddie Murphy. Parcă şi văd posterul. „Au mai găsit unul! Tripleţi! Doar mama lor îi poate deosebi!”

În „Poliţist de grădiniţă” am jucat rolul unui virgin. A fost nevoie de o grămadă de efort actoricesc pentru rolul ăla.

În anii ’80 încercam mereu să-l depăşesc pe Sylvester Stallone în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică; sau în privinţa numărului de arme grozave dintr-un film; sau câte victime făceam într-un film; cine îşi termina adversarul într-un mod mai şocant sau mai amuzant; cine făcea mai mulţi bani cu fiecare film. Era o competiţie intensă, nebunească, un adevărat război, din anumite puncte de vedere.

Când am venit în America, în 1968, Sly a fost profesorul meu de engleză.

Am refuzat un rol în filmul „The Rock” (apărut în 1996), care i-a avut în rolurile principale pe Sean Connery şi pe Nicolas Cage. Nu aveam încredere în scenariu. Şi uite că a fost un succes.

Ceea ce e interesant la un eşec e că acesta oferă lecţii de viaţă mai importante decât o victorie. Dacă reuşeşti, nu stai să te gândeşti şi la alte abordări, la alte căi de a reuşi.

Când cineva îmi spune că vrea să-mi trimită o scrisoare şi mă întreabă pe ce adresă s-o trimită, îi spun să scrie pe plic doar „Arnold – planeta Pământ”. Scrisoarea ajunge întotdeauna la mine.

Îţi poţi imagina cum m-am simţit când mi-am dat seama că un puşti care a plecat din Austria a ajuns să stea cu Nelson Mandela în celula lui din Robben Island şi să-l ajute să aprindă o simbolică Flacără a Speranţei, în deschiderea Jocurilor Olimpice Speciale din 2001?

Îi cunosc foarte bine pe ziarişti. Mă culc cu o ziaristă. (despre Maria Shriver)

Ştii, pe lângă lucrurile bune pe care le-a făcut, Bill Clinton va fi întotdeauna cunoscut pentru două lucruri. Unul e faptul că a declarat că fumează, dar nu trage în piept. Al doilea e scandalul sexual din Biroul Oval.

DRAGOSTEA ŞI RECUNOŞTINŢA MEA FAŢĂ DE SPORT SE BAZEAZĂ PE FAPTUL CĂ TOT CE AM REUŞIT ÎN VIAŢĂ A PORNIT DE LA CULTURISM .

Totul s-a întâmplat cum fusese scris. Pur şi simplu mi s-a ivit ocazia. A fost ca şi cum destinul mi-ar fi spus „Haide, ce mai aştepţi, o invitaţie scrisă?” (se referă la momentul suspendării lui Gray Davis din funcţia de guvernator, în 2003, când Arnold a profitat de oportunitate şi a câştigat alegerile care au urmat).

În prima zi după ce am fost ales guvernator, am intrat în birou şi mi-am spus „Bine, am câştigat alegerile, acum ce naiba fac?”

Nu există nici o şcoală care să te înveţe cum să fii guvernator. Să stai în biroul acela imens, în clădirea aceea plină de istorie… aşa ceva poate fi puţin copleşitor.

Vin dintr-o ţară în care toată lumea are asigurare de sănătate, aşa că faptul că în California 8 milioane de oameni nu aveau nici un fel de asigurare medicală era total inacceptabil pentru mine.

Sondajele de opinie dinaintea alegerilor nu înseamnă nimic. Ca sportiv ştiu ce înseamnă forma de vârf. Ca sportive profesionist, poţi să nu fii în cea mai bună formă în perioada necompetiţională, dar pe măsură ce se apropie concursul începe planificarea pentru a-ţi atinge forma de vârf în ziua în care urci pe scenă. Aşa că nu mă interesează pe ce loc sunt dacă nu e nici un concurs.

De-a lungul celor şapte ani cât am fost guvernatorul Californiei, am renunţat poate la 200 de milioane de dolari din posibile roluri în filme şi am cheltuit 40 de milioane din banii mei, pentru fonduri electorale şi propuneri legislative.

Dieter Rauter (dublura lui Arnold din filme şi un prieten apropiat al acestuia) se poartă foarte frumos cu mama lui… nu se duce niciodată acasă.

Nu banii te fac fericit. Acum am 50 de milioane de dolari, dar eram la fel de fericit şi când aveam 48 de milioane.

Am văzut filmul „See Arnold Run” (filmul din 2005 despre viaţa lui Arnold, cu Roland Kickinger în rolul tânărului Arnold şi Jürgen Prochnow în rolul lui Arnold la maturitate), şi m-am supărat. Ce spune asta despre talentul meu actoricesc? Adică e un film despre mine, şi nici măcar nu m-au chemat pe mine să joc în rolul meu.

Curajul politic nu e acelaşi lucru cu o sinucidere politică.

Pentru „Eroi de sacrificiu 2” (avându-i în rolurile principale pe Arnold, Sylvester Stallone, Bruce Willis, Jason Statham, Jet Li, Dolph Lundgren, Chuck Norris şi Jean-Claude Van Damme) producătorii i-au chemat pe toţi actorii de filme de acţiune cu vârste cuprinse între 30 şi 100 de ani.

Sunt mereu interesat de idei noi. Sunt ca un burete, gata să absorb orice informaţie nouă. Am o permanentă foame de cunoaştere, de experienţe noi.

Sunt o persoană căreia nu îi place să privească înapoi. Vreau să privesc doar înainte. Vreau să merg doar înainte.

Nu vreau să mă ciupesc prea tare, pentru că nu aş vrea să mă trezesc şi să-mi dau seama că totul a fost doar un vis. Îţi poţi imagina? Mă trezesc la 5 dimineaţa şi cineva mă zgâlţâie spunându-mi „Trezeşte-te Arnold, trebuie să-ţi începi tura la oţelărie”.

Cules de Peter McGough  www.muscleandfitness.ro

Publicat pe

ANTRENAMENT CU TERMINATORUL (I)

Antrenament cu Terminatorul

ANTRENAMENT CU TERMINATORUL.
21 iulie 2014 Ora 8:45 dimineaţa, New Orleans

Într-o scenă celebră din Pumping Iron, la câteva momente după câştigarea celui de-al şaselea titlu consecutiv la Mr. Olympia, Arnold exclamă: „Renunţ la competiţii, dar nu voi renunţa niciodată la culturism”. Patruzeci de ani mai târziu, îşi păstrează cuvântul dat, continuând să tragă de fiare aproape zilnic, fie în sala de acasă (extreme de bine echipată – se putea altfel?), fie la Gold’s Gym în Venice (unde poate fi văzut destul de des), sau în sala vreunui hotel din Leeds, sau Singapore, sau Mumbai.

.

La vârsta de 67 de ani, Arnold pare să aibă mai multă energie – şi mai multă poftă pentru călătorii – ca niciodată. Acest lucru înseamnă că trebuie să-şi adapteze programul de antrenament la o varietate de tipuri de săli, de la cele cu adevărat opulente la cele sărăcăcioase. În New Orleans, dotările sălilor sunt undeva la mijloc, dar tind să fie destul de slab utilate.

În prima mea dimineaţă în New Orleans, mă întâlnesc cu Ketchell în holul hotelului, la nouă fără un sfert; mă anunţă că ar trebui să ne îndreptăm spre sala de culturism, unde ne vom întâlni în scurt timp cu Arnold. Sala se numeşte Downtown Fitness Center şi se află într-un mall modest, câteva etaje mai jos de locul unde sunt cazaţi Arnold şi compania.

.

Îmi aminteşte mai degrabă de un centru „spa” din Long Island unde lucra mama mea la începutul anilor ’80, cu un tavan care părea că stă să se prăbuşească, o podea acoperită de covoare şi totul vopsit într-o combinaţie de culori demnă mai degrabă de un car alegoric al festivalului Mardi Gras decât de o sală de culturism. Oricum, o parte din echipamentul sălii din New Orleans părea că şi datează de pe vremea când mama lucre ca antrenor personal. Ganterele sunt lipsite de orice luciu, uzate, iar majoritatea aparatelor sunt Cybex şi Nautilus, cu cadrul alb şi tapiţeria verde. Poate s-a căutat un aspect retro, mă gândesc.

Pentru mine e ziua de picioare şi umeri. Simţindu-mă un pic obosit, mă hotărăsc să schimb puţin lucrurile şi să încep cu umerii, acumulând energie pentru picioare. Descopăr un aparat pentru împins de la umeri din şezând, lângă un perete acoperit de oglinzi, şi îmi încep antrenamentul. Pe când efectuez setul de încălzire, simt o atracţie magnetică venind dinspre intrarea sălii.

.

„Ce faci, Arnold, cum îţi merge?” exclamă voios un tip mai în vârstă, de la recepţie.

„Bună dimineaţa!” răspunde Terminatorul, care intră în sală aşa cum intră în orice încăpere – cu aerul unui erou care se întoarce la supuşii săi. Cel puţin aşa mi se pare mie. E flancat de Rauter, von Huene, şi Schmidt. După ce-i face un semn scurt lui Ketchell, mă observă la aparatul pentru umeri şi se îndreaptă spre mine. Pe traseu, observă că spătarul unui aparat e strâmb şi are nevoie de reparaţii.

„Când ai de gând să repari chestia asta?”, tună el. „În fiecare zi vin, şi în fiecare zi îl văd tot stricat!” „Mă ocup şi de asta”, răspunde managerul, delectându-se vizibil cu „cearta”.

„O să mă întorc şi mâine şi ar fi bine să găsesc spătarul ăsta reparat!” continuă Arnold să-l muştruluiască.

„Promit!”, spune managerul.

Arnold se apropie de mine.

„Lasă-mă pe mine să fac aici…”, îmi spune.

În acel moment cuvântul nu îmi părăsise deja de mult vocabularul.

Îmi ia locul pe aparat şi dă gata 15 repetări rapide. Cum termină el, îmi fac eu seria. Nu schimbăm prea multe cuvinte, cu excepţia celor câteva încurajări când greutatea începe să crească. Facem fiecare câte patru seturi.

.

Un lucru pe care trebuie să-l ştii despre antrenamentul lui Arnold: e rapid. Surprinzător de rapid. Îşi execută repetările în viteză (dar cu o formă strictă de execuţie), aproape că nu se odihneşte între seturi, şi în general se antrenează în circuite care includ numeroase exerciţii, astfel că se mişcă într-una.

Deşi am avut ocazia să mă aflu în apropierea lui Arnold în diverse situaţii de-a lungul anilor, aceasta era prima dată când mă antrenam cu el. Ca şi tine, m-am uitat la Pumping Iron de nenumărate ori, studiind cu atenţie scenele cu el în sală – urmărindu-i forma de execuţie, apreciindu-i intensitatea, simţindu-I pasiunea. Acum, văzându-l în carne şi oase la antrenament, e ca şi cum aş urmări o scenă suprarealistă şi mă simt ca şi cum aş fi păşit în maşina aceea a timpului din hangarul NASA.

Cu toate că Arnold cel de acum e de două ori mai în vârstă ca Arnold care păşea pentru ultima oară pe o scenă de culturism, în 1980, şi diverse accidentări combinate cu vicisitudinile inerente trecerii anilor au conspirat şi l-au împiedicat să mai ridice greutăţi foarte mari, pot să văd încă focul pasiunii din deceniile trecute.

.

Pot să văd concentrarea din ochii lui şi siguranţa mişcărilor. În ciuda faptului că se antrenează într-o sală mai potrivită pentru nişte casnice decât pentru câştigători ai titlului de Mr. Olympia, Arnold Schwarzenegger se antrenează în unicul mod în care se poate antrena Arnold Schwarzenegger – intens. După ce îmi oferă şansa de a mă umfla în pene tot restul vieţii pentru că m-am antrenat cu Arnold Schwarzenegger, trece la un circuit pe aparate, începând cu ramat din şezând la helcometru.

Pe parcursul următoarelor 45 de minute, Arnold îşi antrenează tot corpul, inclusive gambele, pentru care face ridicări pe vârfuri pe un singur picior. Spre deosebire de o anumită poză foarte celebră, care apare des în revista de faţă (inclusiv pe pagina următoare), nu-l are în spate nici pe Franco Columbu, nici pe Bill Grant.

.

Pe când Arnold repetă de câteva ori circuitul, eu îmi termin antrenamentul umerilor, apoi încep să sar de la un aparat la altul, fără vreo logică. Planul meu iniţial de a-mi lucra picioarele e abandonat rapid. Dacă am avut vreodată ocazia să improvizez prin sală, atunci asta e. Îl văd pe Rauter la rastelul cu gantere, făcând fluturări, în vreme ce Ketchell îşi vede de treabă la cadrul de genuflexiuni.

Surprinzător, sala e destul de goală, grupul nostru constituind majoritatea populaţiei la ora aceea. Cu siguranţă că prin oraş s-a răspândit zvonul că Arnold se antrenează aici dimineaţa. De ce nu e plin de privitori? Cei câţiva membri ai sălii şi angajaţii care sunt de faţă sunt impresionant de respectuoşi faţă de vedeta din mijlocul lor.

„Braţele tale arată destul de bine”, îmi spune Rauter într-o pauză. „Cât ai? 33 de centimetri?”

„Mai degrabă 30”, răspund eu.

Astfel de glume bine intenţionate sunt în natura lucrurilor pentru tipii de acest calibru, cu „înţepături” care vin la fel de rapid ca pumnii lui Muhammad Ali în zilele lui de glorie. Dar nu încetinesc niciodată ritmul antrenamentului.

.

Apoi, la doar 50 de minute după ce a intrat în sala Downtown Fitness, Arnold îşi termină ultimul set de gambe şi se îndreaptă spre cadrul de genuflexiuni, unde Ketchell a încărcat bara până la 125 de kilograme. E timpul să plecăm, dar nu înainte să termine şi Ketchell.

„Haide! Să facem şi asta!” îi comandă lui Ketchell şeful său. Aprecierea pe care o are Arnold faţă de Ketchell e dincolo de cea pe care angajatorul o are pentru angajat. Privirea din ochii lui Arnold, în timp ce Ketchell îşi pune centura pentru ultimul set dintr-un antrenament extenuant pentru picioare, e aproape… părintească. Îi arunc şi eu câteva cuvinte de încurajare.

Ketchell ia greutatea de pe suporţi şi, inspirând adânc, coboară până în punctul în care coapsele îi sunt paralele cu podeaua, apoi se ridică încet, foarte încet şi pune haltera înapoi. E probabil cel de-al zecelea set şi e ultimul din antrenament. Nu e deloc rău pentru un tip care cântăreşte cam 80 de kilograme. Îl felicităm pentru efort şi îl ajutăm să descarce bara.

„Ne vedem mâine!” îi strigă Arnold managerului în timp iese din sală şi se îndreaptă spre mall. „Ai face bine să repari aparatul ăla!” Cu un gest reflex, fiecare membru al Echipei Arnold îşi face ultimul set şi îl urmărim pe liderul nostru, ca într-un joc de copii, ieşind din sală, apoi prin mall, până la lift, şi ajungem la restaurantul hotelului, pentru o masă post-antrenament şi pre-filmare.

.

Ai fi surprins de cât de puţin mănâncă Arnold. Pe când eu îmi umplu farfuria cu omletă şi clătite, el se aşează la masă cu un bol de fructe şi nişte fulgi de ovăz.

„Fără proteine?”, îl întreb eu.

„Nu-mi place să mănânc prea consistent dimineaţa. Mănânc destule proteine în restul zilei”, răspunde el.

Ca şi sala, restaurantul este aproape gol, în afară de o chelneriţă şi doi ospătari. Petrecem următoarele 25 de minute vorbind despre culturism, politică, relaţii şi, bineînţeles, despre film. În esenţă, nişte tipi care înfulecă, vorbesc vrute şi nevrute şi se pregătesc pentru încă o zi de muncă. Doar că munca este legată de producerea unuia dintre cele mai importante filme din 2015.

Odată ce şi-a terminat micul dejun spartan, Arnold se ridică de la masă şi se îndreaptă spre lift, iar noi parcă suntem remorcaţi de el. Vom avea la dispoziţie 15 minute să facem un duş şi să ne schimbăm, apoi ne întâlnim în hol.

De acolo vom parcurge cu maşina cei 20 de kilometri până la hangarul NASA, unde Arnold Schwarzenegger va intra încă o dată în pielea unui robot ucigaş din viitor, imposibil de oprit; şi totul între partide de şah.

Vezi link-uri:
ANTRENAMENT CU TERMINATORUL » 
ANTRENAMENT CU TERMINATORUL (I) » 

Recomandari WEIDER:

Publicat pe

ANTRENAMENT CU TERMINATORUL

ANTRENAMENT CU TERMINATORUL – Muscle&Fitness Nr.3/2015

ARNOLD pe platourile de filmare pentru Terminator Genisys

ANTRENAMENT CU TERMINATORUL.
21 iulie 2014 Ora 3:42 după-amiaza, New Orleans. 

„Hai odată! Ai uitat că e rândul tău?”

„Mă gândesc! Nu e ceva uşor de făcut, cu toată vorbăria asta a ta! Scheiße!”

Aerul de afară e atât de încins încât pare să scoată aburi, dar Arnold Schwarzenegger şi vechiul lui profesor de actorie Walter von Huene stau la adăpost de atmosfera care fierbe, într-o rulotă cu aer condiţionat, prea absorbiţi de un joc de şah ca să audă nişte bătăi palide în uşă.

„Şah!” „Măi să fie! Trişezi de fiecare dată când ai ocazia!”

Cioc, cioc, cioc. De data asta, bătăile în uşă devin ceva mai puternice. Daniel Ketchell, mâna dreaptă a lui Arnold, aşează înapoi pe masă un shake proteic proaspăt făcut şi deschide în sfârşit uşa.

.

Odată cu tânărul asistent de producţie care îşi iţeşte capul de după uşă, un val de aer dogoritor pătrunde în rulotă. „Toată lumea e pregătită”, anunţă el.

Fără să scoată un cuvânt, Schwarzenegger se ridică cu un gest metodic de pe scaun – astăzi a făcut deja de trei ori asta. Părul îi e de un argintiu fantomatic, iar faţa îi e desfigurată grotesc. Are o rană uriaşă pe obrazul drept, iar bărbia arată ca şi cum ar fi fost dată pe răzătoare. Se întoarce spre mine şi ridică o sprânceană:

„Hai s-o facem şi pe asta…”

.

Cu aceste cuvinte, coboară mătăhălos pe treptele rulotei şi pătrunde în căldura sufocantă a după-amiezei. Terminatorul e în misiune.

Unitatea de Asamblare Michoud, de la NASA, e un hangar care arată ca o peşteră şi în care se construiesc rachete uriaşe. Vara aceasta, totuşi, e căminul unei maşini de călătorit în timp – piesa centrală a filmului Terminator Genisys, cea de-a cincea parte a seriei care l-a transformat pe Arnold într-o vedetă de talie mondială.

Cu interiorul ameţitor, ca al unui turn cu pereţii vopsiţi în verde (pentru a facilita utilizarea efectelor speciale), hangarul zumzăie de la activitatea a zeci de membri ai distribuţiei şi ai echipelor de filmare, fiecare dintre ei având ceva anume de făcut, de la aranjat decorul şi a pregăti camerele, până la recapitularea dialogurilor – pe ansamblu, să se asigure că producţia, cu un buget de 170 de milioane de dolari, merge conform planului. Suntem cu 11 luni înainte de data hotărâtă pentru premieră, 1 iulie 2015.

Arnold intră în hangar înconjurat de echipa sa – Ketchell, von Huene, dublura şi cascadorul Dieter Rauter, expertul în securitate Leslie Schmidt, şi subsemnatul. Cei cinci bărbaţi pe care nu îi cheamă Perine au petrecut deja câteva luni împreună lucrând la film şi acţionează acum ca o echipă unită, fiecare dintre ei antrenat pentru propria misiune. Cât despre Arnold, misiunea lui e aceea de lider.

„Aşa, toată lumea”, tună el spre echipă în timp ce traversează o pasarelă. „Sunt pregătit. Gata cu joaca!”

.

Scena care urmează să fie filmată se învârte în jurul unei lupte complicate, avându-i drept protagonişti pe Terminator şi pe celelalte vedete ale producţiei, şi implică o mulţime de lumini şi scântei. Cu atât de multe variabile, sunt necesare mai multe duble, toate trecute pe ordinea de zi – uneori se încearcă un alt unghi de filmare, alteori trebuie reparată o piesă de recuzită, alteori se trage încă o dublă doar pentru siguranţă.

Din nou şi din nou, Arnold îşi ocupă poziţia în maşina timpului. De fiecare dată, când aude „Acţiune!”, îşi canalizează întreaga energie de organism cibernetic, tot corpul i se încordează şi dă glas replicilor sale, cu acelaşi accent inconfundabil, până când regizorul Alan Taylor strigă „Tăiaţi!”. Apoi, indiferent că pauza dintre scene e de două minute sau de 20 de minute, Terminatorul se transformă iarăşi în Guvernator, glumind cu cei de la machiaj, luându-l peste picior pe Rauter şi în general fiind cea mai impresionantă prezenţă dintr-o încăpere foarte, foarte impresionantă.

.

Am văzut multe pe parcursul celor două zile cât am vizitat platoul de filmare pentru Terminator Genisys, inclusiv interacţiunile fascinante dintre personajele principale şi am privit „pe gaura cheii” la intriga complexă a filmului.

Dar voi lăsa analiza detaliată a filmului pentru site-urile şi revistele specializate în domeniul cinematografic. Pentru că sunt editor-şef la revista Muscle&Fitness, iar Arnold Schwarzenegger este editorul nostru executiv, prefer să vă dau detalii despre antrenamentele sale pentru TG – în special despre un antrenament pe care ştiu că nu-l voi uita niciodată.

Vezi link-uri:
ANTRENAMENT CU TERMINATORUL » 
ANTRENAMENT CU TERMINATORUL (I) » 

Recomandari WEIDER:

Publicat pe

DIN LEGENDELE CULTURISMULUI

DIN LEGENDELE CULTURISMULUI

Titlul ar putea da impresia că rândurile de mai jos prezintă nume ca Arnold, Frank Zane, Sergio Oliva, Joe Weider sau alte personalităţi care au inspirat generaţii întregi şi au transformat acest sport în ceea ce este astăzi.  Dar nu, în cele ce urmează mă voi referi la altfel de „legende”: cele care bântuie sălile de culturism şi imaginaţia celor dispuşi să le asculte, legende născute din negura presupunerilor nefondate, interesul absurd pentru neobişnuit şi magia jumătăţilor de măsură în efortul de a înţelege şi a te informa.

Reprezintă pietrele de temelie ale unui adevărat sistem de credinţe şi, chiar dacă nu au ajuns (încă)  la un nivel apropiat de religiozitate, formează un autentic „tezaur folcloric” ale cărui ecouri se aud mereu în săli, vestiare sau orice alt loc în care se vorbeşte despre culturism. Cred că prima ar fi şi cea mai bizară,cea a Progresului Accidental, putând fitradusă printr-o teamă de a nu deveni prea mare.

Cu siguranţă, instructorii din orice sală ar putea scrie romane despre personaje extrem de fragile din punct de vedere fizic, care nu au făcut sport niciodată, dar care păşesc pentru prima dată într-o sală cu inima îndoită din cauza acestei temeri. De regulă, verbalizează această îngrijorare şi îi cer asigurări antrenorului – absolut dezarmat de acest mod de gândire – că nu vor progresa exagerat în masă musculară. E ca şi cum prima dată când iei în mână o rachetă de tenis de câmp ţi-ai face griji că o vei învinge pe Simona Halep, fără a-i lăsa acesteia suficient timp pentru a digera înfrângerea. Ca şi cum pensionarii care aleargă duminica în parc ar constitui un pericol pentru usain bolt.

Bineînţeles, tot cultura media este cea vinovată, întrucâtva, pentru semănarea acestei frici în inimile neinformaţilor – la televizor, în reviste, în filme sau pe Internet vedem doar rezultatele spectaculoase, cele care atrag atenţia, iar acest lucru e valabil în orice sport, nu doar în culturism. Dacă ne referim însă la acesta din urmă, în reviste, de pildă, nu vom vedea vreun X din oraşul Y, care se antrenează de 10 ani şi rezultatele l-ar putea la fel de bine recomanda drept un şahist subponderal.

Vom vedea profesionişti care cântăresc aproape cât două persoane obişnuite şi arată ca o hartă anatomică. Sau amatori care concurează la un nivel înalt şi se află mult peste media posibilităţilor fizice ale celor cae merg la sală. Dar chiar dacă ar fi să lăsăm deoparte influenţa prea puţin filtată a canalelor de informare în masă (în acest caz termenul de informare pare cel mult un eufemism) şi am lăsa de-o parte şi logica bunului simţ, ştiinţa ne sare în ajutor cu informaţii coerente şi măsurători exacte.

Citeam undeva, cu ani în urmă, că după un antrenament un muşchi poate să crească cu 0,16% din propria masă. Şi asta doar pentru o anumită perioadă, pentru că mai intervin stagnarea, regresul, eventuale probleme care te ţin departe de sală. Deci, rata de creştere de 0,16% pe antrenament este de fapt o apreciere optimistă, dar ne ajută să contabilizăm, de exemplu, frica unei doamne destul de cărunte de a schimba ganterele de 1,5 kilograme cu ganterele de 2 kilograme, ca să nu se pricopsească peste noapte cu nişte bicepşi à la Arnold.

La polul opus celor care se tem să nu acumuleze muşchi prea rapid sunt cei care pleacă la mare peste trei săptămâni şi vor „nişte biceps şi ceva abdomen”. Din nou, încrederea instructorilor în umanitate primeşte o lovitură grea, prăbuşindu-se după coliziunea frontală cu zidul ignoranţei: ar trebui să le explice respectivilor despre metode de antrenament, tipuri de fibe musculare, capacitatea de adaptare la efort, metabolism, nutriţie, acumulare de masă musculară şi definiţie, potenţial genetic, vârstă, regim de viaţă, particularităţi fiziologice… dar asta ar însemna că au trecut deja cele trei săptămâni regulamentare pentru schimbarea propriei imagini, iar indivizii respectivi vor fi încercat deja dezamăgirea produsă de încăpăţânarea stupidă a bicepşilor şi abdominalilor de a colabora cu planul de urgenţă.

De asemenea, concluzia „logică” este aceea că toţi cei care au rezultate iau „prafuri”. Şi cu cuvântul „prafuri” am ajuns la o altă legendă omniprezentă în culturism. În concepţia multora, „prafurile” reprezintă un termen-umbrelă, care acoperă o multitudine de sensuri, de la steroizi – destul de previzibil – până la proteine, vitamine sau minerale. Dar conceptul de „prafuri” nu denotă doar tipuri de substanţe, ci are şi rolul de explicaţie, scuză, acuzaţie, presupunere, observaţie, analiză comparativă – deci, un concept cu adevărat polivalent, care a dat şi continuă să dea naştere unui şir nesfârşit de polemici şi reprezintă o sursă infinită de temeri pentru membrii familiilor celor care se antrenează, la orice nivel (întrebaţi orice mamă care vede că fiul său ia un supliment proteic din zer după antrenament sau un complex polivitaminic şi veţi afla tot ceea ce nu aţi dorit vreodată să ştiţi despre pericolele steroizilor…).

Această lipsă cvasi-totală de discernământ în ceea ce priveşte etichetarea suplimentelor drept steroizi se manifestă, paradoxal, chiar la organizaţiile oficiale, care ar trebui să educe atât sportivii cât şi publicul larg, şi să promoveze o imagine adecvată asupra culturismului, acţionând ca o sursă validă de informare (dar când Autoritatea Naţională Anti-Doping emite postere pe care scrie mare „Fii în gardă cu suplimentele nutritive! Nu TE DOPA!, ai tendinţa să omiţi ce scrie mai jos – „Suplimentele alimentare pot fi contaminate cu substanţe dopante” şi să crezi că este vorba de un efort concertat de a discredita eforturile producătorilor şi distribuitorilor de suplimente nutritive de a furniza sportivilor produse de calitate, astfel de pseudo-semnale de alarmă având darul de a alimenta confuzia care şi aşa se plimbă nestingherită pretutindeni).

Semnul de egalitate între suplimente şi dopaj e ca o publicitate pentru ignoranţă. Este adevărat, este posibil ca unele suplimente să fie „contaminate”; au fost cazuri, şi probabil vor mai fi. Dar riscul de a consuma substanţe dopante fără să vrei, mai ales în cazul firmelor producătoare care au deja un anumit renume, este comparabil cu acela de a fi lovit de un meteorit când te plimbi cu bicicleta. Partea tristă, dincolo de naivitatea abordării subiectului, e că „prafurile” au devenit explicaţia universală în culturism. Eşti „mare”? Iei prafuri. Nu progresezi? E din cauză că nu iei prafuri. De fapt, problema este complicată în mod artificial. Da, există culturişti care folosesc steroizi, hormoni de creştere etc.

Nu, suplimentele alimentare Nu sunt steroizi (aceste suplimente conţin, printre altele, aceleaşi tipuri de proteine, vitamine şi minerale care se regăsesc şi în formulele pentru bebeluşi, iar aceştia din urmă chiar nu pot fi acuzaţi că iau steroizi…). Se pot obţine rezultate doar cu alimentaţia „naturală” (deşi conceptul de natural e unul destul de fluid în epoca modificărilor geneticie şi a pesticidelor)? Da, cu siguranţă, iar exemplele sunt nenumărate. Chiar şi fără suplimente nutritive, deşi acestea oferă, de regulă, un sprijin substanţial în refacere şi accelerează progresul.

Ceea ce diferenţiază aici culturismul de orice alt sport este o extraordinară adaptabilitate la cerinţele, potenţialul, scopurile şi particularităţile fiecărui individ. La o mică distanţă logică de Legenda Necesităţii Prafurilor se află cea a Super-Puterilor Imitaţiei; aceasta continuă să reziste în ciuda a mii de articole pe această temă şi a mii de instructori care încearcă să o combată. Alimentată de naivitatea – ca să nu-i spunem lipsa de raţiune – dezarmantă a începătorilor, îi face pe aceştia să imite programele de antrenament ale campionilor, cu speranţa că dacă le copie programele le vor copia şi rezultatele.

Rezultatul practic: în orice sală poţi vedea, de exemplu, începători care au 45 de kilograme îmbrăcaţi cu haine de iarnă făcând antrenamentul lui Ronnie Coleman sau al altui profesionist de peste 120 de kilograme, cu mai bine de 20 de ani de experienţă în spate. Şi pentru că orice anomalie trebuie să aibă şi extreme, unii pun cap la cap programele mai multor campioni, după principiul ştiinţifico-fantastic că dacă cinci seturi sunt bune, atunci 25 sunt de cinci ori mai bune.

Rândurile de mai sus cuprind doar trei dintre cele mai des întâlnite aberaţii din sălile de fitness. Dacă s-ar putea compila toate inepţiile exprimate verbal sau practic în săli şi toate întrebările bizare auzite de instructori, ar rezulta o carte imensă, care s-ar putea intitula „Cum să Nu te antrenezi” (carte pe care începătorii oricum nu ar citi-o, pentru că ei ştiu mai bine). Dar, până la apariţia acestei cărţi, folclorul sălilor de culturism va fi îmbogăţit cu noi file de inconştienţă, spre disperarea antrenorilor – şi, adeseori,  spre amuzamentul celor care au răsfoit mai mult de trei reviste de culturism…

Partea tristă, totuşi, e că proliferarea acestor legende obturează vizibilitatea beneficiilor poduse de antrenament şi îi împiedică pe mulţi să obţină rezultatele pe care şi le doresc – când doar un dram de informare şi o doză infimă de aţiune ar putea da un contur mult mai optimist antrenamentelor.

Recomandari WEIDER:

Publicat pe

55 DE ANI DE FITNESS (II)

55 DE ANI DE FITNESS (II). În urmă cu 55 de ani , într-o încăpere simplă din beton, de 10 pe 30 de metri , chiar lângă plaja Venice, s-a născut fitness-ul modern. Locul în sine nu promitea mare lucru, dar înăuntru era plin de bărbaţi masivi care făceau flexii, împins culcat şi îndreptări cu sute de kilograme. Era prima sală Gold’s Gym şi urma să dea naştere unei adevărate revoluţii care continuă şi astăzi.

Începutul unei moșteniri

(…) Carl Weathers, cel care a interpretat rolul lui Apollo Creed în Rocky, a purtat un tricou cu Gold’s Gym la prezentarea filmului în cadrul emisiunii Saturday Night Live; Wesley Snipes a avut un maieu cu aceeaşi siglă în White Men Can’t Jump; iar Will Smith a scos fulgerător la iveală un permis Gold’s Gym în Men in Black.

Tot felul de celebrităţi, de la vedete din lumea muzicii, ca Janet Jackson, la medaliaţi cu aur la Jocurile Olimpice, ca Greg Louganis, şi legende ale baschetului (Michael Jordan fiind poate cel mai celebru) veneau la Gold’s Gym. Connors a fost primul care a obţinut licenţa Gold’s Gym şi a deschis o sală în San Francisco, în 1980, şi şi-a dedicat timpul creşterii numărului de astfel de săli pe întreg teritoriul american.

Jerry McCall, un culturist care a concurat la nivel naţional în S.U.A. şi care a luat parte la dezvoltarea franșizei Gold’s Gym în San Jose, în 1982, şi fost preşedinte al Asociaţiei Sucursalelor Gold’s Gym, îşi aminteşte zilele de demult. „Ed a avut un rol fundamental în dezvoltarea programului de licenţe. Avea un dar aparte de a cunoaşte şi convinge oamenii, pe oricine avea o sală mică şi dorea să-şi mărească afacerea.” În 1981 existau deja 5.000 de săli de-a lungul Statelor Unite şi mulţi antreprenori şi-au dat seama cât era de valoroasă afilierea la lanţul sălilor Gold’s, care devenea rapid forţa dominantă în fitness-ul american.

***

Numărul de locaţii Gold’s Gym din întreaga ţară a explodat pur şi simplu. Numele Gold’s Gym a devenit unul internaţional în 1985, când a apărut prima astfel de sală în Canada. În 1987, celebrele tricouri cu sigla Gold’s Gym au început să fie vândute în magazinele din întreaga lume. Ceea ce completa perfect eforturile de popularizare a interesului pentru fitness la nivel global. Interes născut nu cu mult timp înainte într-o sală mică, fără pretenţii, din Venice. În 1993, numărul de clienţi Gold’s Gym ajunsese la un million. Atunci a devenit clar că nu era vorba doar de o revoluţie în fitness, ci de o adevărată moştenire preţioasă. Aceea a ideii de a ajuta sute de mii de oameni să-şi împlinească potenţialul prin intermediul fitness-ului.

***

În 1996, lanţul de săli Gold’s s-a extins în Europa şi Asia, schimbând percepţia asupra sportului în întreaga lume. „Când am deschis prima sală în Rusia, oamenii nici nu ştiau ce înseamnă cuvântul <fitness>”, nu exista în limba rusă”, spune Paul J. Kuebler, unul din cei trei care şi-au adus o contribuţie esenţială la deschiderea primei locaţii Gold’s Gym în Moscova, în 1996. „A trebuit să le explicăm tuturor la ce folosea aşa ceva. În trecut, în Rusia oamenii se antrenau doar pentru a deveni mai buni la sporturile pe care le practicau”.

Sala se dezvoltă

În timp ce Gold’s Gym devenea o Mecca a culturismului, sigla a devenit şi un generator al unei serii semnificative de inovaţii în fitness, asigurându-se că toţi cei care se antrenează acolo rămân întotdeauna pe primul plan, aşa cum se întâmpla şi când Joe a deschis prima sală pentru camarazii săi culturişti. Connors a construit o sală pentru fitness în grup în 1981, cu mult înainte ca acest lucru să devină o tendinţă la nivel naţional. Antrenorii de la Gold’s Gym preluau idei de oriunde, utilizând din ce în ce mai mult pudurile şi principiile periodizării, după ce au văzut rezultatele acestora în Rusia.

Epoca antrenamentelor aerobice a început în 1984, cu StairMaster şi StepMill, şi orice Gold’s Gym şi-a îmbogăţit arsenalul cu aceste noi aparate. Lori Lowell, director naţional pentru fitness în grup al companiei Gold’s Gym International între anii 1999 şi 2009, ne-a vorbit despre modul în care cursurile de aerobic creau o atmosferă adecvată pentru practicarea sportului. „Antrenamentele în grup au o anume putere”, spune ea. „Nu mai era vorba doar de venit şi de ridicat greutăţi. Scopul nostru era de a crea un mediu social grozav, pe lângă un antrenament eficient”.

Succesul unor astfel de idei este evident şi la ora actuală, sălile oferind cursuri de yoga, Pilates, kickboxing sau aerobic. Alte cursuri, ca TRX sau Zumba, au câştigat în popularitate în deceniile care au urmat. Au fost şi ele adoptate rapid de toată sălile marca Gold’s. Gold’s Gym a lansat un parteneriat cu Microsoft, pentru a aduce fitness-ul în era digitală. Antrenamentele marcă proprie de pe Microsoft Band, beneficiind de tehnologie de ultimă oră.

Legenda continuă

Moştenirea Gold’s Gym şi-a lăsat amprenta asupra atitudinii americanilor faţă de fitness, deşi la început nu au existat nici un fel de garanţii. „Cu 55 de ani în urmă, am început cu toţii o cruciadă pentru antrenamentele cu greutăţi, culturism şi fitness”, a declarat Schwarzenegger la o aniversare recentă. „La început, toată lumea râdea. Acum, 55 de ani mai târziu, nu este nici un hotel care să nu aibă o sală de fitness.
Cruciadă noastră a avut un success extrem de pronunţat”. Pentru următorii 50 de ani, Gold’s Gym va rămâne cu siguranţă o forţă şi un lider în lumea fitness-ului. Joe Gold, împreună cu grupul lui de culturişti ambiţioşi şi toţi cei care au contribuit la succesul Gold’s Gym în ultima jumătate de secol au creat cu adevărat o revoluţie modernă.

55 DE ANI DE FITNESS (II) »

55 DE ANI DE FITNESS (I) »

Frank Zane exersează pozarea, iar Dave Draper, Serge Jacobs și Artie Zeller privesc
Claudia Wilbourn și Lou Ferrigno
ARNOLD lucra mai greu, mai rapid, mai mult decât oricine altcineva, zâmbind pe tot parcursul efortului.

Recomandari WEIDER:

Publicat pe

55 DE ANI DE FITNESS (I)

55 DE ANI DE FITNESS (I). În 1965, Gold’s Gym şi-a deschis uşile şi a lansat mişcarea modernă a fitness-ului. Aceasta a adus exerciţiile fizice şi principiile unei vieţi sănătoase în conştiinţa globală a umanităţii.

În urmă cu 55 de ani , într-o încăpere simplă din beton, de 10 pe 30 de metri, chiar lângă plaja Venice, s-a născut fitness-ul modern. Locul în sine nu promitea mare lucru, dar înăuntru era plin de bărbaţi masivi care făceau flexii, împins culcat şi îndreptări cu sute de kilograme. Era prima sală Gold’s Gym şi urma să dea naştere unei adevărate revoluţii care continuă şi astăzi.

Vremurile întunecate

Înainte de 1965, sănătatea americanilor era în declin. Cu mai puţin de un deceniu înainte, preşedintele John F. Kennedy a publicat un articol intitulat „The Soft American” („soft” însemnând în acest context „grăsuţ”, „pufos”, „moale”) în Sports Illustrated, în care argumenta că „o asemenea moliciune şi slăbiciune la cetăţeni poate contribui la distrugerea vitalităţii unei întregi naţiuni… rezistenţa şi puterea necesare pentru protejarea libertăţii nu pot fi produsul a câtorva săptămâni de antrenament de bază sau doar a unei luni de interes acordat condiţiei fizice”.

***

Mai mult de o treime din copiii americani eşuau la unul dintre cele cinci teste fizice efectuate în şcoală – în comparaţie, doar 1% din copiii europeni se confruntau cu acest eşec. Guvernul era atât de îngrijorat încât a încurajat apariţia unor reviste de benzi desenate despre fitness. Charles Schulz, creatorul seriei „Peanuts”, a publicat „Snoopy’s Daily Dozen”, o cărticică în care eroii – Snoopy, Charlie, Linus şi restul găştii – efectuau anumite exerciţii fizice.

Procentul de americani implicaţi în activităţi fizice era unul redus, iar aceştia favorizau exerciţii uşoare şi rapide, ca 5BX (Five Basic Exercises – Cinci exerciţii de bază), care nu necesitau echipament special şi nici nu aveau vreun efect semnificativ pentru creşterea forţei. Adevăratul antrenament de forţă era cvasi-necunoscut.

Se naște o sală

Aici intră în scenă Joe Gold. Fostul puşcaş marin proaspăt intrat în afaceri – posesor al unui fizic care îi adusese roluri secundare în filme ca The Ten Commandments/ Cele zece porunci şi Around the World in 80 Days/ Ocolul Pământului în 80 de zile – avea o idee. Acesta se antrena la Muscle Beach, chiar lângă pontonul Santa Monica, unde tineri ca „supereroul fitnessului” Jack LaLanne şi Steve Reeves, celebru pentru rolul din Hercule, ridicau greutăţi, executau mişcări complicate de gimnastică, forţă şi acrobaţie şi îşi etalau corpurile musculoase în faţa turiştilor care se plimbau pe aleea din faţă.

Dar Gold şi-a dat seama că toţi cei de acolo aveau nevoie de o sală adevărată, de un loc unde puteau să se antreneze la orice oră, cu aparate mai bune. A achiziţionat un teren abandonat de pe Pacific Avenue şi a construit o clădire simplă, din bolţari şi astfel s-a născut Gold’s Gym.

„Joe era un antrenor dur şi fusese culturist competițional pe vremea lui”, spunea redactorul-şef al revistei FLEX, Shawn Perine. „Tot ce urmărea era acumularea de muşchi şi vroia să le dea celor care veneau la sala lui şansa de a-şi construi fizicul pe care îl visau”.

***

Joe a văzut şansa şi a profitat de ea – în acel moment erau doar trei săli pentru cei șapte milioane de locuitori ai Los Angeles-ului – dar a înţeles de asemenea cât de mult putea ajuta comunitatea culturiştilor. Greutăţile şi aparatele din acea perioadă erau rudimentare, cu helcometre nepotrivite şi prize incomode.

Gold ştia ce le place culturiştilor, pentru că el însuşi era unul, aşa că a început să creeze piese de echipament corespunzătoare nevoilor celor care se antrenau. Şi-a transformat garajul pentru două maşini într-un fel de atelier, proiectând şi construind bănci de împins, helcometre, mânere unice şi alte aparate, toate mult superioare faţă de tot ce exista atunci. „Când puneai mâna pe ganterele făcute de el, era ceva magic”, îşi aminteşte Eddie Giuliani, un culturist din New York care s-a mutat în California pentru a se antrena la Gold’s Gym şi care a câştigat titlurile Mr. America şi Mr. World la categoria lui de înălţime.

Epoca de Aur

Culturiştii au dat năvală în sala lui Joe. Chiar dacă alte săli încercau să imite aparatura de ultimă oră de la Gold’s Gym, nici una nu a reuşit să ajungă la acelaşi nivel. Dave Draper, cunoscut drept Bombardierul Blond, cel care era la propriu şi la figurat cea mai mare vedetă a culturismului de la începutul anilor ’60, s-a alăturat şi el echipei de la Gold’s, urmat curând de mulţi alţii.

Turiştii se îngrămădeau în faţa sălii, aruncând priviri furişe înăuntru şi sperând să-i zărească pe cei care se antrenau. Cei care nu puteau ajunge la Muscle Beach îi puteau vedea pe cei care se antrenau la Gold’s Gym pe coperţile revistelor de culturism, care încet-încet prindeau avânt. „Aceasta era generaţia <EU> şi dintr-odată oamenii se descopereau pe ei înşişi, şi ce mod ar fi mai bun pentru a te descoperi pe tine însuţi decât să vezi cât de mult îţi poţi defini muşchii?”, spunea Perine.

***

Reviste ca Muscle Builder prezentau interviuri şi sfaturi semnate de numele mari de la Gold’s Gym, transformând sportivii în adevărate mărci înregistrate. Explozia rapidă a fitness-ului şi culturismului a declanşat o creştere a numărului de descoperiri ştiinţifice şi un val de interes din partea lumii medicale. Proaspăt înfiinţată, Societatea Internaţională de Fiziologie Sportivă şi-a organizat primul congres mondial în 1965, iar în 1967 a fost creată Societatea Nord-Americană pentru Fiziologie Sportivă şi Activitate Fizică. În 1971, Paul C. Lauterbur, profesor de chimie în cadrul Universităţii de Stat din New York a dezvoltat conceptul pe care urma să îl utilizeze pentru a inventa primul aparat de imagistică cu rezonanţă magnetică, iar primul număr al Jurnalului de Medicină Sportivă a apărut tot în acelaşi an.

***

Apoi, bineînţeles, a apărut Arnold. Joe Weider, creatorul concursului Mr. Olympia şi al revistelor Muscle&Fitness şi FLEX, l-a adus pe Arnold Schwarzenegger pentru a se antrena la Gold’s Gym, unde tânărul austriac a devenit imediat o celebritate. Se antrena cu Draper, Giuliani şi bunul său prieten şi coleg de cameră, Franco Columbu – mai intens, mai rapid, mai mult decât oricine altcineva, zâmbind pe parcursul antrenamentelor extenuante, impresionând toţi tinerii şi făcându-I să vrea să devină ca el. „Arnold era pretutindeni”, povesteşte Ric Drasin, unul dintre partenerii obişnuiţi de antrenament ai lui Arnold. „El a transformat Gold’s Gym într-o Mecca a culturismului”.

***

De-a lungul anilor ’70, mişcarea culturismului a continuat să se dezvolte rapid, iar Arnold şi gaşca sa erau cei care croiau drumul. Tricourile galbene, cu emblema inconfundabilă a sălii – desenată spontan de Drasin pe un şerveţel pentru cocktail-uri – erau prezente peste tot, pe stradă, pe plajă, prin barurile din oraş şi într-o mulţime de alte locuri. Dacă purtai un astfel de tricou, însemna că faci parte din ceva mai mare, mai important. Gold’s Gym a fost gazda concursului Mr. America 1977.

În acelaşi an, filmul Pumping Iron, care îl prezenta pe Arnold concurând pentru Mr. Universe şi Mr. Olympia 1975, a dus culturismul către un cu totul alt nivel de celebritate. Curând, vedete de la Hollywood – Clint Eastwood, de exemplu – au început să se perinde prin sală, alături de sportivi de renume, ca Muhammad Ali. Statutul culturismului în cultura de masă devenise unul stabil. „Îmi amintesc că mă uitam la televizor în anii ’80 şi din două reclame, una era cu un culturist”, spunea Perine. „Cel mai probabil culturistul respectiv era recrutat de la recepţia Gold’s Gym”.

Începutul unei moșteniri

Prin 1980, Gold’s Gym fusese deja vândut de Gold, ajungând pe mâinile lui Pete Grymkowski, Tim Kimber şi Ed Connors. Trio-ul, poreclit „Cei Trei Călăreţi ai Apocalipsei”, a trecut imediat la treabă. Au făcut cunoscut la nivel naţional mesajul sălii şi al celor care se antrenau acolo. Cei trei şi-au dat seama că fitness-ul şi culturismul aveau să prindă rădăcini puternice, nefiind doar o tendinţă trecătoare, ci elemente ale unui mod de viaţă. În acest sens, cititorul ar trebui să ţină seama că în 1982 Jane Fonda, vedeta cinematografiei, şi-a făcut timp, în ciuda programului extrem de încărcat, şi a filmat „Antrenamentul lui Jane Fonda”, lansându-şi astfel o a doua carieră, la fel de plină de succes.

***

Curând după aceea, în 1985, a fost înfiinţat Consiliul American de Educaţie Fizică. Asta pentru a crea un standard al certificării instructorilor de aerobic la nivel naţional. Fitness-ul nu mai reprezenta doar o simplă atracţie pentru turiştii care vizitau Venice Beach, devenise o parte integrantă a cotidianului. Iar Gold’s Gym era un punct forte al culturii fizice americane…

55 DE ANI DE FITNESS (II) »

55 DE ANI DE FITNESS (I) »

Steve Marjanian, Zabo Koszewski și Joe Gold.
Danny Padilla şi Ed Corney
Legendarul Sergio Oliva
Ken Waller, fost manager, şi Ken Sprague, fost proprietar.

Recomandari WEIDER:

Publicat pe

Arnold împlineşte 73 de ani!

Arnold împlinește 73 de ani!
La mulți ani, Arnold Schwarzenegger!

Pe numele său întreg Arnold Alois Schwarzenegger, faimosul sportiv, actor, om de afaceri şi politician s-a născut pe 30 iulie 1947 într-un sătuc izolat din Austria. Bodybuilding-ul a fost pasul său cel mai important spre afirmare, pe care l-a făcut la 15 ani. La 22 devine Mister Univers, iar de atunci câştigă titlul Mr. Olimpia de şapte ori. Între timp, scrie mai multe cărţi şi articole sportive de profil.

…CU CUVINTELE LUI ARNOLD

Când am început să ridic greutăţi, în 1962, mama mea a început să plângă, spunând „Oare cu ce am greşit? Băiatul meu are pereţii camerei plini de poze cu bărbaţi dezbrăcaţi, cu trupurile unse cu ulei, în timp ce toţi colegii lui au pe pereţi poze cu fete”.

_________________________________

La ședințele cu părinții de la şcoală, noi, copiii, stăteam în clasă, iar părinţii noştri stăteau în spate. Când profesorul mă critica sau se plângea că nu învăţ, tatăl meu se ridica, venea în faţă şi îmi ardea o scatoalcă. La fel procedau şi ceilalţi părinţi cu copiii lor.

_________________________________

După concursul Mr. Universe 1968 din Londra, am primit o telegramă de la Joe Weider. Scria „felicitări. vreau să vii în America să concurezi la Mr. Universe”. Reacţia mea a fost gen „Când e următorul avion spre America?”.

_________________________________

În copilărie eram destul de singuratic. Acum văd ca pe un avantaj faptul că stăteam singur cu gândurile mele ore întregi, zi de zi. Asta mi-a dat o şansă să mă gândesc bine ce vreau să fac şi să-mi definesc şi să-mi vizualizez scopurile.

_________________________________

Joe (Weider) avea obiceiul de a-ţi termina propoziţiile în locul tău. Şi, pentru că Joe era Joe, dacă el termina o idee, ideea devenea a lui pe de-a-ntregul.

_________________________________

Cred că Joe mă privea ca pe fiul pe care nu l-a avut niciodată. Şi îi datorez atât de mult pentru că m-a adus în America. Dacă nu ar fi fost ajutorul lui Joe, nu aş fi reuşit niciodată să am viaţa pe are o am.

_________________________________

În „Pumping Iron” am avut ocazia să interpretez una dintre ce le mai grozave personalităţi – eu însumi.

_________________________________

Când aveam 15 ani, credeam că Weider Research Clinic era un uriaş centru de cercetare, undeva prin California, legat de industria cinematografică şi plin de tipi care vroiau să devină Hercule.

_________________________________

La ediţia din 1972 a concursului Mr. Olympia (pe care Arnold a câştigat-o destul de controversat – n.r.), la Essen, Sergio Oliva nu şi-a dat seama că eu, având pielea mai albă, o să fiu mult mai vizibil pe scenă, în timp ce el nu ieşea prea mult în evidenţă faţă de peretele întunecat din spatele nostru.

_________________________________

Niciodată nu va mai exista un al doilea Sergio – pot garanta asta. Nimic din ce a urmat după el nu a mai fost atât de autentic. El era originalul. Era „Mitul”.

_________________________________

Începând cu anul 1970, singurul meu instinct a fost acela de a câştiga: de a elimina orice competitor, de a distruge orice adversar şi de a merge mai departe fără nici o ezitare. Eram un adevărat Terminator cu mulţi ani înainte de a face filmul.

_________________________________

Pomparea de la antrenament este o senzaţie orgasmică. E grozav, nu-i aşa? (Poate de aceea Arnold era adeptul unor şedinţe foarte lungi de antrenament, de două ori pe zi, şase zile pe săptămână).

_________________________________

Oamenii spun că am acel „ceva”, indiferent ce ar fi acel „ceva”. Personalitatea mea este o combinaţie de bucurie de a trăi, curiozitate şi nevoia de a-i distra de ceilalţi şi de a fi în central atenţiei. Conform zodiacului, un Leu tipic.

_________________________________

Jim Lorimer şi cu mine lucrăm împreună de 47 de ani. Întotdeauna am avut nevoie doar de o strângere de mână, fără contracte. Iar încrederea pe care o avem unul în celălalt continuă să reziste.

_________________________________

Se vorbea la un moment dat de o continuare a filmului „Gemenii”, din 1988, în care eu jucam rolul fratelui geamăn al lui Danny DeVito. Ideea era să fi fost tripleţi, iar al treilea frate să fie Eddie Murphy. Parcă şi văd posterul. „Au mai găsit unul! Tripleţi! Doar mama lor îi poate deosebi!”

_________________________________

În „Poliţist de grădiniţă” am jucat rolul unui virgin. A fost nevoie de o grămadă de efort actoricesc pentru rolul ăla.

_________________________________

În anii ’80 încercam mereu să-l depăşesc pe Sylvester Stallone în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică; sau în privinţa numărului de arme grozave dintr-un film; sau câte victime făceam într-un film; cine îşi termina adversarul într-un mod mai şocant sau mai amuzant; cine făcea mai mulţi bani cu fiecare film. Era o competiţie intensă, nebunească, un adevărat război, din anumite puncte de vedere.

_________________________________

Când am venit în America, în 1968, Sly a fost profesorul meu de engleză.

_________________________________

Am refuzat un rol în filmul „The Rock” (apărut în 1996), care i-a avut în rolurile principale pe Sean Connery şi pe Nicolas Cage. Nu aveam încredere în scenariu. Şi uite că a fost un succes.

_________________________________

Ceea ce e interesant la un eşec e că acesta oferă lecţii de viaţă mai importante decât o victorie. Dacă reuşeşti, nu stai să te gândeşti şi la alte abordări, la alte căi de a reuşi.

_________________________________

Când cineva îmi spune că vrea să-mi trimită o scrisoare şi mă întreabă pe ce adresă s-o trimită, îi spun să scrie pe plic doar „Arnold – planeta Pământ”. Scrisoarea ajunge întotdeauna la mine.

_________________________________

Îţi poţi imagina cum m-am simţit când mi-am dat seama că un puşti care a plecat din Austria a ajuns să stea cu Nelson Mandela în celula lui din Robben Island şi să-l ajute să aprindă o simbolică Flacără a Speranţei, în deschiderea Jocurilor Olimpice Speciale din 2001?

_________________________________

Îi cunosc foarte bine pe ziarişti. Mă culc cu o ziaristă. (despre Maria Shriver)

_________________________________

Ştii, pe lângă lucrurile bune pe care le-a făcut, Bill Clinton va fi întotdeauna cunoscut pentru două lucruri. Unul e faptul că a declarat că fumează, dar nu trage în piept. Al doilea e scandalul sexual din Biroul Oval.

_________________________________

DRAGOSTEA ŞI RECUNOŞTINŢA MEA FAŢĂ DE SPORT SE BAZEAZĂ PE FAPTUL CĂ TOT CE AM REUŞIT ÎN VIAŢĂ A PORNIT DE LA CULTURISM .

_________________________________

Totul s-a întâmplat cum fusese scris. Pur şi simplu mi s-a ivit ocazia. A fost ca şi cum destinul mi-ar fi spus „Haide, ce mai aştepţi, o invitaţie scrisă?” (se referă la momentul suspendării lui Gray Davis din funcţia de guvernator, în 2003, când Arnold a profitat de oportunitate şi a câştigat alegerile care au urmat).

_________________________________

În prima zi după ce am fost ales guvernator, am intrat în birou şi mi-am spus „Bine, am câştigat alegerile, acum ce naiba fac?”

_________________________________

Nu există nici o şcoală care să te înveţe cum să fii guvernator. Să stai în biroul acela imens, în clădirea aceea plină de istorie… aşa ceva poate fi puţin copleşitor.

_________________________________

Vin dintr-o ţară în care toată lumea are asigurare de sănătate, aşa că faptul că în California 8 milioane de oameni nu aveau nici un fel de asigurare medicală era total inacceptabil pentru mine.

_________________________________

Sondajele de opinie dinaintea alegerilor nu înseamnă nimic. Ca sportiv ştiu ce înseamnă forma de vârf. Ca sportive profesionist, poţi să nu fii în cea mai bună formă în perioada necompetiţională, dar pe măsură ce se apropie concursul începe planificarea pentru a-ţi atinge forma de vârf în ziua în care urci pe scenă. Aşa că nu mă interesează pe ce loc sunt dacă nu e nici un concurs.

_________________________________

De-a lungul celor şapte ani cât am fost guvernatorul Californiei, am renunţat poate la 200 de milioane de dolari din posibile roluri în filme şi am cheltuit 40 de milioane din banii mei, pentru fonduri electorale şi propuneri legislative.

_________________________________

Dieter Rauter (dublura lui Arnold din filme şi un prieten apropiat al acestuia) se poartă foarte frumos cu mama lui… nu se duce niciodată acasă.

_________________________________

Nu banii te fac fericit. Acum am 50 de milioane de dolari, dar eram la fel de fericit şi când aveam 48 de milioane.

_________________________________

Am văzut filmul „See Arnold Run” (filmul din 2005 despre viaţa lui Arnold, cu Roland Kickinger în rolul tânărului Arnold şi Jürgen Prochnow în rolul lui Arnold la maturitate), şi m-am supărat. Ce spune asta despre talentul meu actoricesc? Adică e un film despre mine, şi nici măcar nu m-au chemat pe mine să joc în rolul meu.

_________________________________

Curajul politic nu e acelaşi lucru cu o sinucidere politică.

_________________________________

Pentru „Eroi de sacrificiu 2” (avându-i în rolurile principale pe Arnold, Sylvester Stallone, Bruce Willis, Jason Statham, Jet Li, Dolph Lundgren, Chuck Norris şi Jean-Claude Van Damme) producătorii i-au chemat pe toţi actorii de filme de acţiune cu vârste cuprinse între 30 şi 100 de ani.

_________________________________

Sunt mereu interesat de idei noi. Sunt ca un burete, gata să absorb orice informaţie nouă. Am o permanentă foame de cunoaştere, de experienţe noi.

_________________________________

Sunt o persoană căreia nu îi place să privească înapoi. Vreau să privesc doar înainte. Vreau să merg doar înainte.

_________________________________

Nu vreau să mă ciupesc prea tare, pentru că nu aş vrea să mă trezesc şi să-mi dau seama că totul a fost doar un vis. Îţi poţi imagina? Mă trezesc la 5 dimineaţa şi cineva mă zgâlţâie spunându-mi „Trezeşte-te Arnold, trebuie să-ţi începi tura la oţelărie”.

Cules de Peter McGough  www.muscleandfitness.ro

Recomandari WEIDER: