Din legendele culturismului

Din legendele culturismului

Titlul ar putea da impresia că rândurile de mai jos prezintă nume ca Arnold, Frank Zane, Sergio Oliva, Joe Weider sau alte personalităţi care au inspirat generaţii întregi şi au transformat acest sport în ceea ce este astăzi.  Dar nu, în cele ce urmează mă voi referi la altfel de „legende”: cele care bântuie sălile de culturism şi imaginaţia celor dispuşi să le asculte, legende născute din negura presupunerilor nefondate, interesul absurd pentru neobişnuit şi magia jumătăţilor de măsură în efortul de a înţelege şi a te informa. Reprezintă pietrele de temelie ale unui adevărat sistem de credinţe, şi chiar dacă nu au ajuns (încă)  la un nivel apropiat de religiozitate, formează un autentic „tezaur folcloric” ale cărui ecouri se aud mereu în săli, vestiare sau orice alt loc în care se vorbeşte despre culturism. Cred că prima ar fi şi cea mai bizară, cea a Progresului Accidental, putând fi tradusă printr-o teamă de a nu deveni prea mare.

Cu siguranţă, instructorii din orice sală ar putea scrie romane despre personaje extrem de fragile din punct de vedere fizic, care nu au făcut sport niciodată, dar care păşesc pentru prima dată într-o sală cu inima îndoită din cauza acestei temeri. De regulă, verbalizează această îngrijorare şi îi cer asigurări antrenorului – absolut dezarmat de acest mod de gândire – că nu vor progresa exagerat în masă musculară. E ca şi cum prima dată când iei în mână o rachetă de tenis de câmp ţi-ai face griji că o vei învinge pe Simona Halep, fără a-i lăsa acesteia suficient timp pentru a digera înfrângerea. Ca şi cum pensionarii care aleargă duminica în parc ar constitui un pericol pentru Usain Bolt. Bineînţeles, tot cultura media este cea vinovată, întrucâtva, pentru semănarea acestei frici în inimile neinformaţilor – la televizor, în reviste, în filme sau pe Internet vedem doar rezultatele spectaculoase, cele care atrag atenţia, iar acest lucru e valabil în orice sport, nu doar în culturism.
Dacă ne referim însă la acesta din urmă, în reviste, de pildă, nu vom vedea vreun X din oraşul Y, care se antrenează de 10 ani şi rezultatele l-ar putea la fel de bine recomanda drept un şahist subponderal. Vom vedea profesionişti care cântăresc aproape cât două persoane obişnuite, şi arată ca o hartă anatomică. Sau amatori care concurează la un nivel înalt, şi se află mult peste media posibilităţilor fizice ale celor care merg la sală. Dar chiar dacă ar fi să lăsăm deoparte influenţa prea puţin filtrată a canalelor de informare în masă (în acest caz termenul de informare pare cel mult un eufemism), şi am lăsa de-o parte şi logica bunului simţ, ştiinţa ne sare în ajutor cu informaţii coerente şi măsurători exacte. Citeam undeva, cu ani în urmă, că după un antrenament un muşchi poate să crească cu 0,16% din propria masă. Şi asta doar pentru o anumită perioadă, pentru că mai intervin stagnarea, regresul, eventuale probleme care te ţin departe de sală. Deci, rata de creştere de 0,16% pe antrenament este de fapt o apreciere optimistă, dar ne ajută să contabilizăm, de exemplu, frica unei doamne destul de cărunte de a schimba ganterele de 1,5 kilograme cu ganterele de 2 kilograme, ca să nu se pricopsească peste noapte cu nişte bicepşi à la Arnold.

La polul opus celor care se tem să nu acumuleze muşchi prea rapid sunt cei care pleacă la mare peste 3 săptămâni şi vor „nişte biceps şi ceva abdomen”. Din nou, încrederea instructorilor în umanitate primeşte o lovitură grea, prăbuşindu-se după coliziunea frontală cu zidul ignoranţei: ar trebui să le explice respectivilor despre metode de antrenament, tipuri de fibre musculare, capacitatea de adaptare la efort, metabolism, nutriţie, acumulare de masă musculară şi definiţie, potenţial genetic, vârstă, regim de viaţă, particularităţi fiziologice… dar asta ar însemna că au trecut deja cele 3 săptămâni regulamentare pentru schimbarea propriei imagini, iar indivizii respectivi vor fi încercat deja dezamăgirea produsă de încăpăţânarea stupidă a bicepşilor şi abdominalilor de a colabora cu planul de urgenţă. De asemenea, concluzia „logică” este aceea că toţi cei care au rezultate iau „prafuri”.

Şi cu cuvântul „prafuri” am ajuns la o altă legendă omniprezentă în culturism. În concepţia multora, „prafurile” reprezintă un termen-umbrelă, care acoperă o multitudine de sensuri, de la steroizi – destul de previzibil – până la proteine, vitamine sau minerale. Dar conceptul de „prafuri” nu denotă doar tipuri de substanţe, ci are şi rolul de explicaţie, scuză, acuzaţie, presupunere, observaţie, analiză comparativă – deci, un concept cu adevărat polivalent, care a dat şi continuă să dea naştere unui şir nesfârşit de polemici şi reprezintă o sursă infinită de temeri pentru membrii familiilor celor care se antrenează, la orice nivel (întrebaţi orice mamă care vede că fiul său ia un supliment proteic din zer după antrenament, sau un complex polivitaminic, şi veţi afla tot ceea ce nu aţi dorit vreodată să ştiţi despre pericolele steroizilor…). Această lipsă cvasi-totală de discernământ în ceea ce priveşte etichetarea suplimentelor drept steroizi se manifestă, paradoxal, chiar la organizaţiile oficiale, care ar trebui să educe atât sportivii cât şi publicul larg, şi să promoveze o imagine adecvată asupra culturismului, acţionând ca o sursă validă de informare (dar când Autoritatea Naţională Anti-Doping emite postere pe care scrie mare „Fii în gardă cu suplimentele nutritive! NU TE DOPA!, ai tendinţa să omiţi ce scrie mai jos – „Suplimentele alimentare pot fi contaminate cu substanţe dopante”, şi să crezi că este vorba de un efort concertat de a discredita eforturile producătorilor şi distribuitorilor de suplimente nutritive de a furniza sportivilor produse de calitate, astfel de pseudo-semnale de alarmă având darul de a alimenta confuzia care şi aşa se plimbă nestingherită pretutindeni). Semnul de egalitate între suplimente şi dopaj e ca o publicitate pentru ignoranţă. Este adevărat, este posibil ca unele suplimente să fie „contaminate”; au fost cazuri, şi probabil vor mai fi. Dar riscul de a consuma substanţe dopante fără să vrei, mai ales în cazul firmelor producătoare care au deja un anumit renume, este comparabil cu acela de a fi lovit de un meteorit când te plimbi cu bicicleta. Partea tristă, dincolo de naivitatea abordării subiectului, e că „prafurile” au devenit explicaţia universală în culturism. Eşti „mare”? Iei prafuri. Nu progresezi? E din cauză că nu iei prafuri. De fapt, problema este complicată în mod artificial. Da, există culturişti care folosesc steroizi, hormoni de creştere etc. Nu, suplimentele alimentare NU sunt steroizi (aceste suplimente conţin, printre altele, aceleaşi tipuri de proteine, vitamine şi minerale care se regăsesc şi în formulele pentru bebeluşi, iar aceştia din urmă chiar nu pot fi acuzaţi că iau steroizi…) Se pot obţine rezultate doar cu alimentaţia „naturală” (deşi conceptul de natural e unul destul de fluid în epoca modificărilor genetice şi pesticidelor)? Da, cu siguranţă, iar exemplele sunt nenumărate. Chiar şi fără suplimente nutritive, chiar acestea oferă, de regulă, un sprijin substanţial în refacere şi accelerează progresul. Ceea ce diferenţiază aici culturismul de orice alt sport este o extraordinară adaptabilitate la cerinţele, potenţialul, scopurile şi particularităţile fiecărui individ.

La o mică distanţă logică de Legenda Necesităţii Prafurilor se află cea a Super-Puterilor Imitaţiei; aceasta continuă să reziste în ciuda a mii de articole pe această temă şi a mii de instructori care încearcă să o combată. Alimentată de naivitatea – ca să nu-i spunem lipsa de raţiune – dezarmantă a începătorilor, îi face pe aceştia să imite programele de antrenament ale campionilor, cu speranţa că dacă le copie programele le vor copia şi rezultatele. Rezultatul practic: în orice sală poţi vedea, de exemplu, începători care au 45 de kilograme îmbrăcaţi cu haine de iarnă făcând antrenamentul lui Ronnie Coleman sau al altui profesionist de peste 120 de kilograme, cu mai bine de 20 de ani de experienţă în spate. Şi pentru că orice anomalie trebuie să aibă şi extreme, unii pun cap la cap programele mai multor campioni, după principiul ştiinţifico-fantastic că dacă 5 serii sunt bune, atunci 25 sunt de 5 ori mai bune.

Rândurile de mai sus cuprind doar trei dintre cele mai des întâlnite aberaţii din sălile de fitness. Dacă s-ar putea compila toate inepţiile exprimate verbal sau practic în săli, şi toate întrebările bizare auzite de instructori, ar rezulta o carte imensă, care s-ar putea intitula „Cum să NU te antrenezi” (carte pe care începătorii oricum nu ar citi-o, pentru că ei ştiu mai bine). Dar, până la apariţia acestei cărţi, folclorul sălilor de culturism va fi îmbogăţit cu noi file de inconştienţă, spre disperarea antrenorilor – şi, adeseori,  spre amuzamentul celor care au răsfoit mai mult de trei reviste de culturism…  Partea negativă, totuşi, e că proliferarea acestor legende obturează vizibilitatea beneficiilor produse de antrenament, şi îi împiedică pe mulţi să obţină rezultatele pe care şi le doresc – când doar un dram de informare şi o doză infimă de raţiune ar putea da un contur mult mai optimist antrenamentelor.

Haralambie Athes

One thought on “Din legendele culturismului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *